de Anca Ifrim

Am început să ne gândim la calitatea apei pe care o bem, însă nu avem multe repere pentru ceea ce noi numim „calitate”. Cum decidem ce apă să bem?

Calitatea apei este un concept complex – în­seamnă atât siguranță (apa să fie curată, fără con­taminanți), cât și compoziție (ce minerale conține) și, aș adăuga eu, gustul. Din experiența mea atât cu apele minerale din România, cât și cu cele inter­naționale, am învățat că nu există o „apă perfectă” universală. Ceea ce alegem depinde de nevoile noastre și de context. În primul rând, apa trebuie să fie potabilă și sigură, provenind dintr-o sursă de în­credere. Apoi, mă uit la compoziția minerală – acest lucru face diferența între ape. De exemplu, o apă cu un conținut foarte scăzut de minerale (așa-numita apă oligominerală, cu „reziduu sec” sub 100 mg/L) va fi foarte ușoară, aproape fără gust și adesea nu potolește setea la fel de bine. În schimb, o apă cu mineralizare mai bogată aduce și gust și beneficii nutriționale, fiind mai sățioasă pentru organism. Deci, calitatea în acest sens înseamnă și capacitatea apei de a hidrata eficient și de a oferi minerale uti­le. Un alt aspect practic: gustul. O apă de calitate ar trebui să aibă un gust plăcut sau neutru în cel mai rău caz.

Este de evitat apa de la robinet?

Părerea mea este că apa de la robinet nu trebu­ie demonizată, dar nici nu trebuie acceptată orbeș­te în orice condiții. Depinde foarte mult de calitatea rețelei publice de apă din zona în care ne aflăm. În multe orașe, apa de la robinet respectă standarde sanitare stricte – este tratată ca să fie lipsită de bac­terii periculoase și chimicalele sunt sub limitele ma­xime admise de lege, deci în principiu este potabilă și sigură. În România, companiile de apă trebuie să se conformeze Legii privind calitatea apei potabile, ceea ce înseamnă monitorizarea constantă a para­metrilor microbiologici și chimici.

Totuși, sunt câteva lucruri de avut în vedere. Apa de la robinet este, de obicei, clorinată (pentru a preveni contaminarea pe traseu) și uneori simțim acel miros sau gust de clor, ceea ce poate deran­ja. Filtrarea simplă (cu un filtru de carafă sau unul montat la chiuvetă) poate îmbunătăți gustul prin eliminarea clorului și a eventualelor impurități gro­siere. Apoi, compoziția minerală a apei de la robinet variază mult de la o zonă la alta. De cele mai multe ori, această apă provine din surse de suprafață (la­curi, râuri) și este intens procesată și filtrată pentru siguranță. În urma proceselor de tratare, apa de la robinet poate să piardă din mineralele naturale care îi dau gustul și valoarea nutritivă. Cu alte cuvinte, e apă curată, dar destul de „goală” comparativ cu o apă minerală naturală îmbuteliată la sursă, care con­ține în mod natural calciu, magneziu etc. Pe de altă parte, în unele localități apa poate fi „dură” (bogată în carbonat de calciu și magneziu) și atunci lasă de­puneri de calcar – tehnic nu e periculos pentru să­nătate, dar afectează gustul și poate strica aparatele electrocasnice.

Un alt aspect sunt țevile: dacă rețeaua locală e veche, ruginită, calitatea apei poate devenit foarte eficientă, astfel încât găsim urme de microplastice aproape peste tot – în aer, în sol, în apa de ploaie și chiar și în apa de la robinet. Asta nu înseamnă neapărat că bem „plastic lichid”, ci că trăim într-o lume în care plasticul a ajuns omniprezent în microparticule.

Așadar, în opinia mea, consumul moderat de apă îmbuteliată la PET nu este „nociv” din perspec­tiva microplasticelor conform cunoștințelor actuale. Eu continui să beau cu încredere apă minerală îm­buteliată, știind că respectă standardele de siguran­ță alimentară. PET-urile folosite pentru apă minerală sunt fabricate special pentru uz alimentar și trec prin teste de conformitate. Cu toate acestea, sunt atentă la câteva aspecte practice: nu refolosesc sticlele de unică folosință de plastic pentru a bea în mod repetat (pentru că prin reutilizare prelungită și expunere la soare/căldură se pot degrada), și păstrez sticlele în locuri răcoroase și ferite de soa­re. Căldura excesivă poate favoriza migra­rea unor substanțe din plastic în lichid, deci nu lăsați sticlele de apă în mașină la soare, de exemplu. Verific și termenul de valabilitate înscris pe sticlă – nu pentru că „expiră” apa în sine, ci pentru că produ­cătorul garantează calitatea ambalajului până la acea dată (după ani de stat în PET, e posibil ca foarte mici cantități de com­puși din plastic să ajungă în apă).

Apa alcalină – mit sau realitate?

Apa alcalină a devenit un subiect „la modă”, promovată adesea ca un fel de panaceu care ar neutraliza „aciditatea din corp” și ar aduce cine știe ce beneficii. Voi spune direct concluzia: în mare parte este un mit de marketing, nefondat pe dovezi științifice solide. În esență, apa cu pH mai ridicat (de obicei pH 8 sau 9) nu are cum să modifice pH-ul organismului nostru. De ce? Pentru că organismul își reglează singur foarte strâns echilibrul acido-ba­zic. Sângele nostru are un pH ușor al­calin în jur de 7,35-7,45 și corpul menține această valoare indiferent de ce bem sau mâncăm, prin mecanisme tampon complexe. Nu pu­tem „alcaliniza” sângele bând o apă cu pH mare – pur și simplu nu așa funcționează fiziologia umană. Fără niciun dubiu, organismul nu devine mai alcalin doar prin consumul unei ape cu pH ridicat.

Există diferite tipuri de apă pentru vârste diferite, activitate fizică diferită? Cum alegem apa cea mai potrivită pentru noi?

Da, așa este – necesarul de hidratare și toleranța la diferite ape poate varia în funcție de vârstă și stil de viață, iar piața oferă acum multe tipuri de apă tocmai scădea până la robinet chiar dacă la stația de tratare era bună. De aceea, aș recomanda oricui să verifice rapoartele locale de calitate a apei sau analizele furnizate de autorități și să ia o decizie informată. Personal, evit complet apa de la robinet și, recunosc, prefer apa minerală naturală pentru consumul zilnic, datorită gustului plăcut și conținutului de minerale.

Există opinii care susțin că apa minerală din sticle de plastic este nocivă din cauza particulelor de plastic care sunt eliberate în apă. Care este opinia ta?

În ultimii ani s-a discutat mult despre microplas­tice – bucățele microscopice de plastic detectate în mediul înconjurător și implicit și în unele alimente și băuturi, inclusiv apa din PET-uri. Este adevărat că unele studii au descoperit microplastice în proporție mare din mostrele de apă îmbuteliată în sticle de plastic (un studiu global sugera că în 93% din sticle s-au găsit astfel de particule). Dar trebuie să privim aceste rezultate în context: tehnologia de detecție pentru a răspunde acestor nevoi diverse. Alegerea celei mai potrivite ape pentru fiecare se poate face citind și cunoscându-ne puțin nevoile. Dacă avem copii mici – alegem o apă oli­gominerală pentru ei. Dacă facem mult sport – alegem o apă cu electroliți mai mulți. Dacă avem o problemă de sănătate – cerem sfatul medicului, uneori în anumite afecțiuni (litiază renală, hipertensiune) se recomandă ape cu profil specific. Pentru majoritatea oamenilor sănătoși, combinarea apei plate cu ape minerale naturale diferite este suficientă pentru o hidratare optimă. Să nu uităm și factorul de preferință personală: apa „cea mai bună” e și cea pe care o bei cu plăcere, căci te va îndemna să rămâi hidratat. Unii preferă apa la temperatura camerei, alții foarte rece, unii vor apă cu bule, alții doar plată – toate acestea țin de confortul fiecăruia. Important e să bem apă suficientă zilnic și să fie o apă de calitate care ne susține stilul de viață.

Apa alcalină a devenit un subiect „la modă”, promovată adesea ca un fel de panaceu care ar neutraliza „aciditatea din corp” și ar aduce cine știe ce beneficii. În esență, apa cu pH mai ridicat (de obicei pH 8 sau 9) nu are cum să modifice pH-ul organismului nostru.

Ce este de preferat să consumăm: apă minerală sau plată?

Aceasta e o întrebare care apare frecvent, mai ales că în limbajul curent „apă mine­rală” deseori înseamnă apa carbogazoasă, iar „apă plată” înseamnă apa fără bule. Ca să clarificăm termenii: ambele pot fi ape minerale naturale (există apă minerală plată și apă minerală carbogazoasă, distincția fiind prezența CO2). Dar cred că sensul întrebării este carbogazoasă versus necarbogazoasă. Răspunsul meu sincer este: depinde de preferința fiecăruia și de context, nu există un „verdict” universal valabil. Ambele au avantaje și aș zice, niciunul nu e intrinsec mai sănătos decât celălalt în mod absolut.

Apa plată este ușor de băut și merge în orice situație. E preferată de cei cu sto­mac sensibil, de exemplu, sau când vrei pur și simplu să te hidratezi repede fără senzație de „gaze”. Apa plată poate fi mi­nerală naturală (cu săruri, dar fără CO2). Avantajul ei e că poți consuma cantități mari rapid (sportivii de exemplu, la antre­namente intense, beau apă plată tocmai ca să se hidrateze fără disconfort).

Apa minerală carbogazoasă, pe de altă parte, are acel „fizz” plăcut, senzația răcoritoare și parcă potolește mai bine setea pentru unii oameni – eu mă număr printre ei. Bulele de CO2 stimulează ușor receptorii de pe limbă și oferă impresia de răcorire. Există și un beneficiu fiziologic: studii și experți în nutriție au observat că apa carbogazoasă se absoarbe un pic mai rapid în organism decât cea plată , ceea ce înseamnă o hidratare mai promptă. În plus, CO2-ul stimulează secrețiile gastrice și aju­tă digestia. În zilele caniculare, o apă minerală natural carbogazoasă, bogată în minerale, este adesea recomandată deoarece potolește setea mai eficient decât apa plată simplă. Când transpirăm mult, dacă bem doar apă plată foarte săracă în săruri, riscăm să nu re­ținem mai deloc lichidul – el trece repede prin corp, rinichii îl elimină și noi rămânem tot deshidratați. În schimb, o apă minerală (de cele mai multe ori carbogazoasă) conținând electroliți ajută corpul să rețină apa și să restabilească echilibrul – celulele se rehidratează mai bine. Așadar, avantajul apei minerale carbogazoase este că oferă atât hidratare, cât și minerale și o face într-un mod eficient.

Dacă ne gândim la calitatea apei, rar ne gândim la gustul acesteia. Cum putem diferenția apa și la ce ne folosește?

Adevărat, multă lume consideră apa „fără gust”, însă asta se întâmplă mai ales pentru că nu am fost atenți la gustul ei până acum. Ca some­lier de apă, pot să vă spun cu entuziasm că apa are gust și personalitate, iar diferențierea apelelor după gust și mouthfeel (senzația în gură) este o experiență fascinantă și utilă.

Gustul apei vine de la mineralele pe care le con­ține. Apa pură H2O (cum e cea distilată) nu are gust deloc – de fapt e insipidă și chiar neplăcută de băut. Însă apele naturale conțin diferite combinații de mi­nerale, iar acestea pot da nuanțe subtile sau chiar evi­dente de gust. De exemplu, o apă cu mult sodiu și clorură va avea un ușor gust sărat. O apă bogată în magneziu poate fi percepută ca având un vag gust amărui sau uneori ușor dulceag – depinde de persoa­na care o gustă . Calciul din apă îi dă un gust „dur”, alcalin, și o senzație de uscăciune pe limbă – ai acea impresie ca atunci când guști cretă, dacă apa are foar­te mult calciu.

Fiecare apă are un terroir, o poveste a locului de unde provine, iar gustul ei reflectă acea origine. De exemplu, o apă din Carpații Orientali care trece prin zăcăminte de sare poate să aibă o notă ușor sărată, pe când o apă din Munții Apuseni, calcaroși, e bogată în calciu și se simte mai tare. E ca o legătură directă cu pământul din care a venit apa – „gustăm geologia” locului respectiv, dacă pot spune așa . Acest lucru nu e doar poetic, ci și educativ: ajungem să apreciem di­versitatea naturii și prin apă.

Apoi, diferențierea după gust ne ajută să aso­ciem apa potrivită cu diferite ocazii sau alimente. În arta somelierilor de apă există chiar recomandări de pairing, similar cu vinurile. De exemplu, la un vin roșu corpolent, se potrivește o apă neutră, plată, care să nu-i afecteze aroma. La un espresso scurt și intens, eu aș servi o apă ușor carbogazoasă, cu mineralitate medie, care să „spele” aromele între înghițituri și să completeze gustul amar al cafelei. La o masă bogată în proteine (carne, sosuri grele), o apă carbogazoasă cu bicarbonat ajută digestia și te revigorează între îmbucături. Practic, cunoscând gustul apelor, putem eleva experiența culinară – transformăm banala apă într-un element de gastronomie. Restaurantele de top încep să aibă meniuri de ape, iar la competițiile internaționale de somelieri de apă aceste nuanțe de gust sunt luate foarte în serios.

Apele minerale românești sunt excepționale ca diversitate și calitate.

România are peste 60% din apele minerale din Europa. Ce ne poți spune despre calitatea lor?

Mitul conform căruia România ar deține „60% din resursele de apă minerală din Europa” nu este susținut de date oficiale. Totuși, adevărul esențial este că România are o diversitate geologică excepțională, care se reflectă într-o varietate impresionantă de tipuri de ape minerale: bicarbonatate calcice, magneziene, sodice, sulfuroase, iodurate, feruginoase, radioactive, dar și ape termale și natural carbogazoase. Această abundență se datorează geologiei extrem de variate a teritoriului nostru – de la lanțuri muntoa­se cu roci metamorfice și vulcanice, la zone subcarpa­tice cu zăcăminte de sare, la câmpii cu ape termale.

Practic, natura ne-a înzestrat cu un mozaic de formațiuni geologice, iar apele care străbat aceste straturi capătă amprente unice. Pot spune fără ezitare că apele minerale românești sunt excepționale ca diversi­tate și calitate, rivalizând cu cele mai bune ape din lume, deși nu toate sunt cunoscute peste hotare.

Calitatea acestor ape este în general foarte ridicată, din mai multe motive. În primul rând, majoritatea izvoarelor noastre minerale provin de la mare adâncime, unde apa a fost filtrată natural prin nisip, pietriș, argilă și rocă, uneori timp de zeci sau sute de ani. În acest proces înde­lungat, apa iese practic sterilă microbiologic și încărcată cu minerale benefice. Unele dintre apele noastre minerale sunt atât de bine pro­tejate de stratul geologic încât apa care iese azi la suprafață a căzut ca ploaie în perioade preindustriale, ferită de poluarea modernă. Gândiți-vă, bem apă care poate are sute de ani vechime în subteran, absolut pură și necontaminată – un adevărat elixir natural!

În al doilea rând, România are o tradiție în legislația apelor mine­rale și standarde stricte de îmbuteliere. Apele minerale naturale sunt recunoscute oficial (trec prin analize amănunțite pentru a primi acest statut) și trebuie îmbuteliate chiar la sursă, cu monitorizarea constantă a parametrilor. Asta garantează că ceea ce ajunge la consumator este exact apa pură din izvor.

Ce facem când apa nu mai este apă?

Este o întrebare extrem de importantă în contextul actual al indus­triei de băuturi. În ultimii ani, am observat o tendință îngrijorătoare: pe rafturile magazinelor apar tot mai multe produse care poartă cuvântul „apă” în denumire, dar care, în realitate, nu mai păstrează esența acestui lichid vital. Să ne înțelegem: apa pură este H2O + minerale naturale, provenită din surse subterane sau de suprafață, cu o compoziție fizi­co-chimică clară și fără adaosuri artificiale. Când începem să adăugăm arome, zaharuri, coloranți, conservanți sau cofeină, vorbim deja des­pre băuturi răcoritoare, nu despre apă. Marketingul însă este puternic: aceste produse sunt prezentate ca „ape cu fructe”, „ape cu vitamine”, „ape energizante”, iar consumatorul, mai ales cel tânăr sau mai puțin informat, le percepe ca pe alternative sănătoase la apă.

Realitatea este că nu orice produs care se numește apă pe etichetă este cu adevărat apă. Aceste băuturi pot conține cantități semnificative de zahăr sau îndulcitori artificiali, care nu doar că nu hidratează eficient, dar pot accentua senzația de sete, cresc nivelul de zahăr din sânge și pot afecta sănătatea pe termen lung. În plus, multe conțin aditivi care nu sunt neapărat dăunători în sine, dar care transformă apa într-un pro­dus procesat, îndepărtat de forma sa naturală.

În concluzie, când „apa” nu mai e apă, e timpul să ne punem între­bări. Hidratarea nu înseamnă doar să bei un lichid – înseamnă să alegi ceva care îți hrănește corpul, nu care doar îți amăgește papilele gusta­tive. Să nu confundăm senzația de gust bun cu hidratarea reală.

Cum citim eticheta unei ape minerale și ce repere trebuie să avem în vedere?

Eticheta unei ape minerale este ca buletinul ei de identitate – acolo găsim informațiile esențiale despre proveniența și compoziția apei. Pentru a face o alegere informată, trebuie să ne uităm după câteva elemente cheie pe etichetă:

Categoria apei: În primul rând, caut inscripția „apă minerală naturală”. Această denumire înseamnă că apa respectivă provine dintr-o sursă subterană protejată și a fost îmbuteliată chiar la sursă, având o compoziție constantă în timp. Dacă scrie doar „apă de masă” sau „apă potabilă”, înseamnă că poate fi o apă pur și simplu îmbuteliată (posibil provenită din rețeaua publică și filtrată).

Sursa și locul îmbutelierii: Eticheta trebuie să indice izvorul sau forajul de unde provine apa și localitatea. Acesta este un semn de transparență și autenticitate. Dacă o apă e îmbuteliată departe de locul unde e captată, deja nu mai e natural minerală conform legislației.

Compoziția minerală: Aici este „inima” etichetei în opinia mea. Ar trebui să găsim o listă cu principalii compuși minerali și cantitatea lor în mg/L. De exemplu, dacă văd pe etichetă 300 mg/L calciu și 100 mg/L magneziu, știu că apa e foarte bogată și are gust mai intens, posibil chiar o ușoară tentă de „lapte de var” (un gust plin, dat de calciu). Dacă văd 5 mg/L sodiu, deduc că e o apă foarte bună pentru cei pe dietă săracă în sare.

Reziduul sec la 180°C: înseamnă cantitatea totală de substanțe minerale rămase după evaporarea unui litru de apă, practic gradul de mineralizare totală. Este un indicator important al „tăriei” apei. Pentru uz zilnic general, multe recomandări indică să ne orientăm spre ape sub 500 mg/L reziduu sec, mai ales dacă bem 2 litri pe zi, ca să nu solicităm rinichii. Dar eu aș nuanța: dacă ești o persoană sănătoasă și bei ape variate, poți bea liniștit și apă de 700 mg/L sau 1000 mg/L, mai ales alternând cu ape mai slabe. Important e să bei apă suficientă și să nu alegi mereu doar apa cea mai săracă în minerale din impresia greșită că „mult mineral strică”.

pH-ul apei: Unele etichete îl menționează (de obicei pH măsurat la sursă). Apa de băut ideală ar trebui să fie neutră spre ușor alcalină, undeva între 7 și 8,5 pH.

Dioxid de carbon (CO2): Eticheta ne spune dacă apa este carbogazoasă (natural sau adăugat CO2) și cât de acidulată e. „Carbogazoasă natural” înseamnă că parte din CO₂ provine chiar din zăcământ (cum e cazul multor ape românești din zonele vulcanice), pe când „carbogazificată” înseamnă că s-a îmbogățit apa plată cu CO2 la îmbuteliere (ca un sifon).

Termen de valabilitate și lot: Apa îmbuteliată are un termen inscripționat, de obicei la câțiva ani de la îmbuteliere. Cum ziceam, asta e mai mult pentru ambalaj, dar e bine să verificăm să nu fie depășit, mai ales la apa la PET. De asemenea, dacă bem apa direct din sticlă, e indicat să nu o păstrăm foarte mult după deschidere.

În concluzie, citim eticheta ca să ne cunoaștem apa: ne uităm de unde vine, ce conține și cât conține, ca să știm ce îi oferim corpului nostru. Aceste repere ne ajută să alegem conștient apa potrivită nouă. Vestea bună este că pe etichetele apelor minerale naturale din România informațiile acestea sunt de obicei foarte