de Cecilia Mureanu

Din turneul în URSS, în toamna lui 1946, au rămas, din fericire, câteva înregistrări ale lui George Enescu, în calitate de dirijor, îndeosebi Simfonia a IV-a de Ceaikovski, dar lumea artistică încă speră să iasă din arhivele sovietice și recitalul în care muzicianul l-a acompaniat la pian pe violonistul David Oistrah, până în prezent singura mărturie fiind o fotografie făcută în timpul concertului. La scurtă vreme după întoarcerea din turneul în URSS, Yehudi Menuhin i-a aranjat maestrului său un turneu fictiv, pentru ca acesta să poată părăsi România fără să întâmpine vreo piedică. Povestea care a urmat este cunoscută: Maruca, soția lui Enescu, obișnuită să trăiască în lux, face multe datorii pe care muzicianul trebuie să le achite, fiind astfel obligat să dea numeroase concerte în Statele Unite și în Europa, chiar dacă sănătatea părea să nu-i mai permită un astfel de efort. Din fericire pentru lumea muzicală, s-au păstrat câteva înregistrări extrem de valoroase, și anume mai multe lucrări ale lui Bach – Sonatele și Partitele pentru vioară solo, Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră cu violonistul Enescu, Marea Misă și integrala concertelor pentru pian în care dirijorul cântă alături de Céliny Chailley- Richez, cea care îl acompaniase la pian câteva decenii –, dar și Sonata Kreutzer de Beethoven sau a doua sonată pentru vioară și pian de Robert Schumann.

În anii exilului, petrecuți în mare parte la Paris, Enescu a fost curtat neîncetat de Guvernul României, propunându-i-se în diverse ocazii să revină în țară măcar pentru câteva concerte, însă maestrul a pus de fiecare dată câteva condiții legate de soarta colegilor muzicieni care aveau de suferit în acele vremuri tulburi. Din cauza acestor refuzuri, opera sa nu era interzisă oficial, dar nu mai era cântată deloc în România. Abia după moartea lui Enescu, în 1955 – când s-au petrecut o serie de evenimente neclare, printre care și acela că Securitatea ar fi plănuit răpirea trupului maestrului –, opera lui a intrat în repertoriul curent al orchestrelor din România.

Organizarea Festivalului și a Concursului „George Enescu“ este legată nu doar de păstrarea memoriei muzicianului, ci, în primul rând, de imaginea României în lume. Anul 1958 începea promițător. Prin relațiile unor politicieni români cu Congresul american, sunt făcute invitații la nivel înalt pentru a-l aduce la București pe dirijorul Bruno Walter, care dirijase cu mare succes în anii ’20, dar, din cauza vârstei, acesta este obligat să refuze invitația. Planul de rezervă a fost invitarea lui Eugene Ormandy și a Orchestrei din Philadelphia, considerată atunci, împreună cu Orchestra din Cleveland dirijată de George Szell, ca fiind cea mai importantă orchestră americană, iar concertul de la București din primăvara lui 1958 a fost un pas important în relațiile muzicale româno-americane.

Cât privește Festivalul „George Enescu“, multele istorii petrecute la prima ediție sunt cunoscute publicului: sosirea cu trenul a lui Yehudi Menuhin, care cântase pentru ultima dată la București în 1946, în câteva concerte împreună cu maestrul său; prezența violonistului David Oistrah, a pianistului chilian Claudio Arrau, oaspete frecvent al Bucureștiului încă de la finalul anilor ’20, a pianistului rus Yakov Zak, despre recitalul căruia a scris câteva pagini emoționante profesorul Paul Cornea în volumul său de memorii; sosirea lui Sir John Barbirolli, care a trebuit să repete concertul de la Ateneu pentru studenții de la Conservator.

Dar cel mai emoționant moment al ediției din 1958 a fost un bis la un concert al lui Yehudi Menuhin și s-a petrecut în data de 18 septembrie. După ce a cântat Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms sub bagheta lui George Georgescu, violonistul a intrat în culise pregătindu-se să revină pe scenă pentru bis, dar când a fost trasă cortina, Menuhin a apărut, spre surpriza celor din sală, însoțit de David Oistrah, alături de care a cântat Concertul pentru două viori și orchestră de Bach, iar înregistrarea acestuia, publicată pentru prima dată acum patru ani, s-a numărat vreme de jumătate de secol printre imprimările cele mai difuzate de posturile de radio românești.

Prezența pe scena Ateneului a lui Yehudi Menuhin (oarecum un simbol al americanilor pe care unii dintre români, poate naivi, încă îi mai așteptau ca să-i salveze de ruși) și a lui David Oistrah a rămas unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie a Festivalului Enescu, iar în sala Ateneului, în 18 septembrie 1958, printre cei care aplaudau frenetic se aflau Tudor Arghezi, Lucian Blaga și G. Călinescu.