TIBERIU SOARE – MUZICA CLASICĂ ESTE DESPRE CEEA CE SIMȚI. LA FEL ROCKUL SAU JAZZUL
Despre muzică clasică, rock și la ce folosește snobismul într-un interviu cu Tiberiu Soare, cel mai prezent și carismatic dirijor român la ora actuală. Este genul de om care crede în schimbare, mai ales că asistă activ și entuziast la o schimbare de generații în interiorul
Orchestrelor și Corurilor Radio, al căror dirijor principal este din vara anului trecut.
Ești un mare ascultător de rock. Care este legătura între rock și muzica clasică?
În primul rând, este vorba de un anumit tip de energie. Suntem obișnuiți, prin climatul cultural în care am crescut, să asociem muzica clasică cu un anumit tip de morgă, dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa și cred că nici n-ar trebui să stea așa. Faptul de a merge la un concert de muzică clasică s-a încărcat de o anumită simbolistică, a devenit un eveniment, și e normal pentru că este vorba de o tradiție de mai multe secole care impune. Dar, în același timp, nu trebuie să uităm că un concert este un prilej de bucurie sau de descătușare a unor energii. De aceea mergem la concert, de aceea dăm concerte noi, muzicienii. Am văzut de curând Through The Never, un fel de videoclip extins despre Metallica, și mă uitam că sunt foarte multe similitudini cu ceea ce simți, nu cu ceea ce se întâmplă într-o sală de concert clasic. Sunt momente unde chiar e nevoie să dezlănțui un anumit tip de energie. Deci asta are cumva în comun rockul cu muzica clasică.
Muzica clasică poate lăsa uneori impresia că se adresează elitelor.
Dacă lasă impresia asta înseamnă că ceva nu este în regulă. Dacă spunem că muzica clasică e adresată elitelor, e clar că vorbim de cunoscători pentru că altfel am vorbi despre snobi, adică niște oameni care ascultă muzică clasică fără să înțeleagă nimic din ea, dar care știu că e de bine să spui că asculți astfel de muzică. Pe de altă parte, snobul are și el un rol al lui: snobul este cel care are șansa de a fi făcut măcar un pas în direcția care trebuie. Poți începe să asculți ceva din snobism și apoi să-ți dai seama că-ți place sau poate fi o trecere nuanțată și, în timp, omul respectiv ajunge să cunoască niște lucruri. Un alt motor care te împinge către tipul ăsta de muzică este curiozitatea. De exemplu, ai un prieten pe care îl admiri și vezi că el are satisfacții intelectuale și îți spui hai să vedem ce e acolo. Așa am ajuns eu la jazz. Mi se părea o pierdere de vreme și făceam eforturi să nu mă plictisesc – asta în studenție, pe când aveam vreo 20 de ani. Oamenii ăștia din jurul meu, prieteni cu care vorbeam despre cărți, cu care ascultam muzică, găseau ceva în muzica asta. Declicul meu s-a produs nu într-un eveniment live, ci când m-am lăsat convins să ascult Kind of Blue al lui Miles Davis. De atunci am început să pricep jazzul, probabil într-un fel numai al meu.
Când vine vorba de dirijori, se folosesc adesea sintagme precum “magicianul baghetei” sau “vrăjitorul baghetei”. E un mit?
Într-o primă etapă, dirijorul trebuie să fie un foarte bun meșteșugar. Magia asta, da, există și de la un moment dat devine inexplicabilă, dar până să ajungi acolo ai foarte mult de muncă, adică toate așa-zisele efecte magice pe care le scoate un dirijor cu orchestra sunt obținute cu foarte mult efort.
Crezi că există ceva particular în raportarea hipsterilor la muzică? Am impresia că ei încearcă o recuperare, adesea sofisticată, a muzicilor de altădată.
Nu prea știu eu ce-i cu mișcarea hipster, dar cred că se vor niște tipi sofisticați. Întotdeauna au existat oameni (de la Alcibiade la Barbey d’Aurevilly) care au pus artificialul mai presus de natural, ceea ce este foarte bine. E o direcție estetizantă care seamănă cu mișcarea dandy. Sunt oameni care vor să se bucure de lucruri frumoase și plăcute și care nu sunt neapărat la îndemâna vulgului, oameni care și-au consumat întreaga energie ca să creeze o operă de artă din simpla lor existență. Muzica a devenit un fel de etichetă: contează ce muzică asculți sau ce muzică spui că asculți, cum contează ce citești sau ce spui că citești.
De mai bine de un an ești dirijor principal al Orchestrelor și Corurilor Radio. Simți o schimbare în orchestră?
În primul rând, acolo a avut loc un schimb de generații. Majoritatea oamenilor aflați în posturi cheie în orchestră sunt tineri, sunt practic din generația mea și asta înseamnă că avem o mare șansă. Orchestra s-a străduit să impună un anumit standard la concursurile de ocupare a posturilor. Din schimbul acesta de generații rezultă o direcție, iar direcția asta mie îmi place, chiar dacă mă costă și îmi dă din când în când dureri de cap, căci trebuie să aplanez situații tensionate. Dar asta e de bine, înseamnă că orchestra este un organism viu și oamenii simt că există un drum, că începem să construim și vrem să construim ceva care să rămână pe termen lung. Vreau să obținem o identitate sonoră a orchestrei. Trebuie să facem totul împreună, nu pot să impun eu un sunet al orchestrei. Tot contextul cultural și social nu-i mai permite dirijorului autoritatea de pe timpuri. Și mie îmi convine că este așa.
