PROFESIA DE PE CHIPUL NOSTRU

Ce se întâmplă cu chipurile noastre? Au fotografiile de epocă un alt limbaj, care obligă la cunoaștere, la meditație? Au ele calitatea de a comprima timpul pentru a ne surprinde? S-au produs oare modificări neașteptate în sufletul fiecăruia dintre noi în ultima jumătate de secol?

Orașul de pe chipul nostru este aidoma sufletului care se consumă în destinul fiecăruia. Nervul unui oraș este hrănit de starea de spirit care animă întreaga comunitate. Dacă acesta este oscilant, trist, atunci și orașul se îmbolnăvește.

În orașse produce o intensificare a comunicării interumane, o îmbogățire, o diversificare, uneori o rafinare, a calității, comunicării. Când zicem comunicare interumană înțelegem, contacte interumane, directe sau indirecte. Un om, trăind în mediu urban, va avea în fiecare zi tot mai multe contacte comunicante, va avea ceva de spus și de auzit, direct, față în față, sau indirect, pe cale electronică, de la și cu semeni de ai săi. Vor contribui la aceasta în afară de răspândirea telefoniei mobile și perfecționarea Internetului, facilitarea călătoriilor prin continua îmbunătățire a deplasărilor, în condițiile creșterii densității populaționale și a amestecului de populații în centrele urbane.

În mediul urban domină competiția, se trăiește în tensiune. Toți se grăbesc. O consecință va fi sporirea agresivității fiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non al comportamentului fiecăruia. Agresivitatea duce la violență. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viață, ale expresiei. Oamenii tind a se imita, unii pe alții, se iau după modele de viață oferite de publicații și televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vreme, fiind apoi înlocuite de altele. Ca și moda. Obiceiuri care nu prea țin seama de precepte morale și nici de sănătate. De aici creșterea patologiei psiho-somatice. Consecințele nu pot fi în întregime prevăzute.

În decursul timpului istoric recent societățile moderne s-au dovedit a fi vulnerabile. S-au putut observa consecințele fracturării cadrului social, din cauza presiunilor venite din spațiul puterii politice. Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie, de la Anglia lui Oliver Cromwell, la Franța lui Napoléon sau Rusia lui Lenin și apoi Stalin, sau în Cambodgia lui Pol Pot.

Ne putem pune întrebarea dacă în interiorul profesiilor se poate rezista. Dacă povestea chipurilor noastre primește un numitor comun specific în interiorul profesiei alese, dincolo de gradul de toleranță al societății în care trăiești.

Fizionomia are în primul rând o componentă genetică însă, foarte adevărat, morfologia umană suferă și modificări în funcție de mediul social în care trăiește.

Vreau să spun că un chip, întreaga înfățișare memorează, de-alungul timpului, mai mult sau mai puțin discret, anume trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmărește să exprime ceva prin creație. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să se piardă.

Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm și conservăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, unor idealuri dorite sau împlinite, dar și urmele eșecurilor. Acest muzeu este chipul nostru. Este o panoplie care arată celorlalți ceea ce am devenit, ceea ce am fost cândva, ceea ce am dorit și nu am reușit, ceea ce am vrea să devenim pendulând recurent între așteptare, confruntare și resemnare.

Fiecare suntem, în cele din urmă, un muzeu, pe de o parte cu expresia de azi, care nu este aceeași cu cea de ieri și nici cu cea de mâine, nici măcar cu cea de peste o oră, dar și cu tot ce am stocat în memorie: momente, evenimente, oameni întâlniți etc. (totul selecționat după criterii mai presus de noi), cu care ne face plăcere să ne reîntâlnim, să le evocăm, să le retrăim, sau să le ascundem bine dar, din motive greu de explicat, să le păstrăm cu noi.

Ajungem cumva ca la senectute să purtăm un fel de mască, deși nu e totuși mască, pentru că nu ne ascunde ci ne exprimă, e ca o piesă esențială dintr-un muzeu personal. Acest mecanism de păstrare a unor urme a ceva care a fost și nu mai este, dar merită a fi păstrat și pe care l-am numit muzeu personal pare a fi un proces natural.

Factorul cultural modelează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp, scurte, lungi ori permanente, haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Cu alte cuvinte, alături de factorii informaționali externi mai există factorul informării, omul însuși se informează conștient sau subconștient, în limitele resurselor în care s-a născut, în conformitate cu propria condiție și cu împrejurările în care trăiește (timpul istoric).

Creativitatea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi, începe și, pentru cei mai mulți sfârșește, cu lucrarea asupra noastră înșine, asupra propriei noastre morfologii, completată și susținută prin mijloace culturale.

Felul cum arătăm în copilărie, maturitate, reflectă, dincolo de ontogenie și alte determinări științifice spațiul în care trăim; cu alte cuvinte, muzeul nostru personal își rearanjează exponatele în funcție de “vizitatori” (istorie și ideologii), dar și de activitatea constantă de “redecorare” (schimbările spațiului urban din jurul nostru).

Există în interiorul generațiilor vase comunicante, de trăsături sufletești și implicit de fizionomie. Se poate observa cu ușurință chipul mai tineresc și optimist al bătrânilor, care sosesc în calitate de turiști în România, în comparație cu trăsăturile resemnate ale bătrânilor noștri. Este o diferență impusă de cadrul social, de libertatea de mișcare și de alegerile privind proiectul de viață al fiecăruia.

La senectute întreaga expresie umană, și în special chipul, ne exprimă pe fiecare, spune ceva despre noi, despre biografia noastră. Voi ilustra cele de mai sus prin câteva imagini sugestive, cu trei nonagenari.

În prima imagine avem un domn, fost ofițer superior, cu o figură încărcată de gravitate și tristețe și în care putem discerne și semne de suferință.

În contrast cu a doua imagine unde avem un alt domn, tot nonagenar, care s-a ocupat cu comerțul de articole de voiaj și a avut o viață bogată în satisfacții. Acesta are o expresie deschisă, i se citește optimismul pe față.

În sfârșit, avem și portretul unui octogenar, preot. Acesta are o expresie blândă, cu o deschidere nespectaculară, cu o privire directă ce pare să înțeleagă totul. În mare este vorba despre profesie, care lasă o amprentă. Dar mai sunt încă multe de spus, însă nu aici, încât comentariul nostru este incomplet.

Pe spații mai largi de timp putem urmări trăsături foarte apropiate de fizionomie pe categorii de profesii distincte. Am ales trei exemple pe care le-am numit: Negustorul-Investitorul, Militarul și Aristocrația. Cele trei exemple sunt portretistic-comparative între secolul al XV-lea și secolul XX, pentru Europa urbană. În prima situație avem portretul unui negustor-investitor, om al cifrelor, Benedict V. Hertenstein, care a fost fiul unui mare negustor din Lucerna. A fost pictat la 1517 de Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543). Alături de el avem portretul lui Dr. I. Costinescu (1871-1951), Ministru al Industriei și Comerțului(1935). Observăm, la cinci sute de ani distanță, aceleașiu trăsături ferme, priviri directe, convingătoare și siguranța stării de spirit specifică profesiei. În a doua situație avem alte două portrete la cinci sute de ani distanță: Generalul Sebastiano Verneir (1496-1578) pictat la vârsta de 75 de ani (1571) de Tintoretto Jacobo (1518-1594) și Generalul G. Cantacuzino (1869-1937) la 1900 (68 de ani). Se poate observa, și în acest caz, fizionomia tipică militarului cu răspunderi foarte mari, încruntarea responsabilității supreme și poziția trupului încadrat de uniformă. În a treia situație avem o perspectivă feminină legată de fizionomia înaltei societăți, care a reușit să-și conserve sensibilitatea, delicatețea gesturilor și privirea directă, deloc persuasivă, după cum “noblețea obligă”. Avem de această dată portretul Mariei de Medici la 1555 (1540-1557) portretizată de Alessandro Allori (1535-1607), pus în oglindă cu portretul Principesei Nadejda Știrbey (?-1955) într-o fotografie-portret din perioada interbelică.

Omul este o ființă imaginativă, reprezentând propria sa creație, este propriul manager al formei sale, al aparenței sale, el se autocreează permanent. Profesia pentru care ne pregătim în prima parte a vieții și care ne reprezintă adesea pentru tot restul vieții înregistrează în matricea sufletească, a cărei expresie anatomică este fizionomia, tot ceea ce se petrece cu noi în acest îndelungat parcurs. Pe de o parte sunt amprentele particulare ale profesiei, determinate de specificul activităților și al proiecțiilor, și pe de altă parte, chipul nostru înregistrează și tipul de parcurs în interiorul profesiei: împliniri, eșecuri, stări de spirit încordate sau destinse, confruntări, dialog, izolare etc. Iar aceste repere sunt similare la mare distanță în timp, fiind legate de viața urbană și de necesitățile orașului, care nu s-au schimbat structural ci numai și-au diversificat orientările cotidiene în funcție de progresul tehnologic și de informație.