Virtuozitate, poezie, extravaganță

La prima vedere, viața muzicală contemporană a ajuns, în ce privește interpretarea, la un nivel care ar fi fost de neconceput acum jumătate de secol. Pianiștii care câștigă marile concursuri de pian sunt de o virtuozitate incredibilă, pot cânta absolut orice, de la piesele cele mai complicate tehnic la lucrările cele mai profunde și abstracte, dar avem deseori impresia că ascultăm cam același lucru, pentru simplul motiv că există un fel de portret al câștigătorului unui concurs.

Dacă acum un secol un pianist putea fi recunoscut după sunetul lui, după concepția interpretării, astăzi asemenea subtilități par să fi dispărut aproape complet, iar moda e să cânți cât mai tare și cât mai repede. Cu mici variații, ai impresia că asculți mereu unul și același pianist. Un Alfred Cortot, un Glenn Gould sau un Ivo Pogorelich n-ar putea câștiga niciun concurs important astăzi, pe motiv că sunt prea originali. Chiar dacă lista tinerilor pianiști care încearcă să-și găsească un drum al lor, să rupă tiparele, este destul de mare (firește, cu rezultate mai mult sau mai puțin convingătoare), ne vom opri la trei pianiști care au până în 30 de ani.

Benjamin Grosvenor

S-a născut în 1992, în Marea Britanie, și a început studiul pianului cu mama sa la 8 ani. La 11 ani câștigă secțiunea de pian la “BBC Young Musician of the Year”, la 16 ani înregistrează primul disc, cu piese de virtuozitate, iar la 19 semnează un contract cu DECCA (în ultimii 50 de ani această casă de discuri nu mai încheiase contract cu niciun pianist britanic) unde înregistrează trei CD-uri care s-au bucurat de cronici excelente. Îndeosebi primul CD, cu lucrări de Chopin, Liszt și Ravel, care, pentru Gaspard de la nuit a celui din urmă, va fi considerat un adevărat eveniment în lumea muzicală. Într-un interviu, Benjamin Grosvenor declară cu normalitate: “Nu sunt chiar atât de talentat. Evident, am un fel de har pentru muzică, dar, altfel, nu sunt chiar atât de talentat” și afirmă că pianiștii de astăzi nu-l inspiră aproape deloc, găsindu-și modelele în artiștii din prima jumătate a secolului trecut: Schnabel, Moiseiwitsch, Cortot ș.a. În afară de o maturitate stranie pentru vârsta lui și de o virtuozitate niciodată goală, are puterea – extrem de rară chiar la marii artiști – de a transmite cu intensitate viața lăuntrică a lucrării interpretate, cu atât mai mult cu cât niciodată nu este suficient să cânți pur și simplu doar notele, deși în partitură nu sunt decât note. Un detaliu al interpretării lui este lipsa de sincronizare a mâinilor. Mâna stângă cântă cu o microsecundă înaintea mâinii drepte, iar acest lucru este asociat cu pianiștii de la începutul secolului al XX-lea.

Adam Laloum

Laureat, în 2009, al Concursului “Clara Haskil”, pianistul Adam Laloum este o altă figură oarecum neobișnuită printre tinerii muzicieni ai zilelor noastre. S-a născut la Toulouse în 1987 și a început să ia lecții de pian la 10 ani. Se înscrie la Conservatorul din orașul natal, iar în 2002 devine student la Conservatorul din Paris; continuă să se perfecționeze cu Jean-Claude Pennetier și, din 2011, lucrează la Hamburg cu Evgeni Koroliov (și el laureat al Concursului “Clara Haskil” în 1977), unul dintre pianiștii cei mai importanți ai ultimilor ani. Un câștigător al Concursului “Clara Haskil” nu seamănă cu laureatul unui alt concurs, pentru că accentul cade întotdeauna pe sensibilitatea și profunzimea interpretării și nu pe virtuozitate. În cazul lui Adam Laloum, nu ai niciodată impresia că te afli în fața unui virtuoz, nu vrea niciodată să demonstreze că velocitatea ar avea o profunzime a ei, la el totul pare sensibilitate pură, iar apropierea lui de muzică este mai degrabă intuitivă și presupune obligatoriu o putere de a empatiza cu compozitorul pe care îl interpretează. Timiditatea cu care pășește pe scenă, privirea parcă mirată când vede oameni în sală se transformă, odată așezat la pian, într-o interiorizare care dă la iveală o lume numai de el știută. A înregistrat patru CD-uri, primul disc, dedicat lui Brahms, a fost urmat de un extraordinar CD care cuprinde două lucrări importante ale lui R. Schumann: Sonata nr. 1 și Humoresca, piesă de rezistență, în care dezvăluie frământările, chinurile și poezia muzicii marelui compozitor.

Daniil Trifonov

În 2011, după câștigarea Concursului “Arthur Rubinstein” și a Concursului “Ceaikovski”, Daniil Trifonov a devenit în scurt timp unul dintre starurile muzicii clasice, fiind solicitat să cânte la cele mai importante festivaluri și cu cei mai mari dirijori. S-a născut în Rusia, a început să studieze pianul la 3 ani, iar la 9 ani a intrat la Institutul Gnesin, cea mai cunoscută școală de muzică din Rusia. În 2009 pleacă la un masterat în America și în același an obține locul al III-lea la Concursul “Chopin”. A înregistrat cinci CD-uri, un recital Chopin pentru DECCA, iar în 2013 semnează un contract de exclusivitate cu Deutsche Grammophon unde îi apare recitalul de debut la Carnegie Hall, care cuprinde Sonata lui Liszt, Preludiile lui Chopin, Sonata nr. 2 a lui Scriabin și o miniatură a lui Medtner. Cronicile sunt pline de superlative, unii îl numesc pianistul perfect, pentru virtuozitate și sensibilitate, Martha Argerich îi urmărește înregistrările pe Youtube și declară că n-a ascultat niciodată ceva asemănător, adăugând că tânărul pianist, în afară de o tehnică perfectă și un tușeu personal, are ceva și delicat, și demonic în cântul său.