Cristian Budu, câștigător al Concursului “Clara Haskil”

Cristian Budu, câștigător al Concursului „Clara Haskil” în 2013, a acordat un interviu revistei noastre. Îl puteți asculta în deschiderea Festivalului Internațional Clara Haskil de la Sibiu.

Înainte de a ieși pe primul loc la Concursul „Clara Haskil”, eraţi un nume complet necunoscut în România. Apoi, toată presa a anunţat că un pianist brazilian de origine română a obţinut marele premiu. Aşadar, ce ne puteţi spune despre dumneavoastră şi despre familia dumneavoastră?

Cea ce pot spune interesant despre povestea mea este, cred, faptul că am crescut într-un mediu mixt. Acasă, familia mea a păstrat tradițiile românești, iar mentalitatea era „europeană”. În afara casei, locuiam într-una dintre cele mai nebune suburbii din São Paulo. Desigur, mă simt brazilian, dar mereu am păstrat acea legătură intimă cu România prin intermediul părinților mei, vorbindu-le limba și auzind povești despre strămoșii mei. Părinții au venit în Brazilia în 1981, fără nimic asupra lor, și le sunt foarte recunoscător pentru ajutorul oferit și pentru valorile transmise. Mereu s-au îngrijit de universul meu spiritual, un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua.

Familia dvs. a fost preocupată de muzică?

Muzica și-a avut întotdeauna locul ei în familia mea. Părinții mei obișnuiau să adapteze piese muzicale astfel încât frații mei și cu mine să putem cânta muzică de cameră împreună cu ei, iar acest fapt mă făcea mereu foarte fericit. Această conexiune naturală cu muzica a fost extrem de importantă.

În recitaluri programaţi adesea lucrări ale lui Heitor Villa-Lobos. În Brazilia, este la fel de important precum George Enescu în România? Care este aspectul cel mai dificil de exprimat din muzica lui Villa-Lobos?

Da, Villa-Lobos este un compozitor foarte important pentru noi, în special pentru că introducea elemente ale muzicii populare în compozițiile sale. Cel mai dificil lucru în interpretarea muzicii sale este faptul de a reuși s-o faci convingătoare până la sfârșit. Aceasta întrucât, uneori, lui Villa-Lobos nu-i păsa prea mult de prelucrarea finală a pieselor sale, iar câteodată piesele sale (unele părți ale lor, desigur) sunt lipsite de o anumită coerență formală. Iar acest lucru se întâmplă chiar și cu unele dintre cele mai inspirate piese.

Guiomar Novaes şi Nelson Freire sunt cei mai importanţi pianişti brazilieni din ultimul veac. Există în Brazilia o şcoală de pian care să păstreze tradiţia lui Novaes? Există o tradiţie Novaes?

Din păcate, Brazilia nu păstrează ușor tradițiile. Acest lucru se întâmplă pentru că structura școlilor noastre este deficientă, iar oamenii au o memorie „pe termen scurt”. Deci, chiar dacă Guiomar Novaes ar trebui să însemne foarte mult în Brazilia, nu există nicio școală care să-i ducă mai departe contribuțiile. Aș putea spune că Nelson Freire încearcă să facă asta. Dar ne-am dori să avem ceva mult mai consistent. Și, în mod surprinzător, nu toți pianiștii din Brazilia o cunosc atât de bine.

Concursul „Clara Haskil” are faima că nu-şi doreşte laureaţi neapărat virtuozi, ci pianişti care să păstreze oarecum amintirea artei Clarei Haskil, şi anume sensibilitate, tuşeu etc. Se poate vorbi despre două feluri de concursuri de pian: cele care premiază virtuozitatea (cu meritele ei, fireşte) şi cele care se concentrează asupra repertoriului clasic, plus Schubert şi Schumann?

Concursul „Clara Haskil” este, cred, un concurs special, întrucât perpetuează valorile prezente în abordarea muzicală a Clarei Haskil. E foarte rar să găsești instituții muzicale care să se preocupe de astfel de lucruri, privindu-le ca pe niște priorități.

În general, cred că nu despre compozitori în sine este vorba (bineînțeles, ei subliniază partea lirică a muzicii), ci despre credința că muzica aduce întotdeauna un sens expresiv, unic – nu efectele vizuale și mecanice asociate ei. Țelul muzicii ar trebui să fie acela de la începuturi: a o înțelege și a o lăsa să ajungă la cea mai profundă parte a sufletelor noastre.

Care sunt şansele unui pianist tânăr, în 2015, ca să poată avea o carieră internaţională? De câţiva ani este moda virtuozităţii asiatice, iar marile case de discuri au deja vedete (mă gândesc la Lang Lang, de exemplu) care înregistrează anual discuri. Credeţi că este doar o modă? Credeţi că virtuozitatea este atât de fascinantă pentru public, încât să fie suficientă pentru un artist concertist?

Ei bine, pentru publicul care nu cântă la pian – ba chiar și pentru cei care cântă – e mereu impresionant să vezi cum oamenii își pot mișca degetele foarte repede. Desigur, nu încerc să judec pe nimeni într-o manieră negativă. Pentru a interpreta unele piese, trebuie să-ți miști degetele foarte rapid. Dar cred că problema este să te concentrezi „pe degete”, și nu pe „ce le face să se miște”.

Așadar, consider că repertoriul și tehnica stăpânirii unui instrument au devenit „vicioase”. Oamenii se așteaptă să vadă ceva ce știu deja, nu vor să trăiască adevărata experiență muzicală, care este subiectivă și, bineînțeles, infinit de diversă. Îmi este dor de acele vremuri când încă nu existam, în care fiecare muzician avea o interpretare extrem de personală.

Cât despre șansele de a avea o carieră internațională, totul depinde de ceea ce oamenii vor să vadă – dar totodată ei văd că managerii vor să vândă. E o piață dificilă. Există o mulțime de muzicieni nevăzuți, care nu sunt de acord cu „piața” muzicală globală și se izolează.

Într-o carieră internaţională, cât la sută este marketing şi cât la sută este artă?

Continuînd în aceeași ordine de idei, cred că amândouă contează, dar, în final, dacă oamenii vor să te asculte, dacă vinzi bilete, atunci firește ai o carieră. Mulți oameni merg la concert să audă nume mari doar pentru că sunt mari, nu le pasă de latura artistică, deși acel musician este cu adevărat incredibil.

Aș spune că mai întâi trebuie ca cineva să-ți îndrăgească arta – iar aici există o apropiere subiectivă naturală. Unii oameni te vor plăcea, alții nu. Dar după ce o persoană importantă ajunge să te placă, dacă ajungi faimos (marketing), atunci brusc o mulțime de oameni vor începe să te placă.

Ce s-a întâmplat imediat după câştigarea concursului? A urmat o serie de concerte şi de recitaluri?

Da, am avut multe concerte, ceea ce este frumos. Dar la început nu m-am simțit în largul meu, fiindcă nu eram obișnuit cu așa ceva. Acum, mă simt mult mai pregătit. Este dificil, pentru că, fiind „pe piață”, trebuie să te ocupi și de partea comercială, iar muzica nu are nimic de-a face cu asta. Deci a fost foarte important pentru mine să găsesesc un echilibru.

Ce proiecte aveţi pentru perioada următoare?

Păi, să continuu să cânt! În plus, desfășor un proiect în Brazilia, numit „Pianosofia”, care aduce muzica de cameră în casele oamenilor care au pian, dar nu-l folosesc. Mereu am simțit că oamenii ar trebui să se simtă mai intimi cu muzica clasică înainte de toate. Și mă refer nu numai la publicul larg, dar și la muzicieni!

Să sperăm că va apărea şi un disc în curând?

Da, tocmai am înregistrat în acest an, în Elveția, pentru Claves Record, un CD cu Chopin (24 de preludii) și Beethoven (Bagatelles, Op. 33). Am înregistrat un disc și în Brazilia, dar nu cred că va ajunge în Europa.

Aveţi o înregistrare sau un pianist (muzician, în general) care, la un moment dat, să vă fi obsedat?

Da! Îmi place maniera de a interpreta a lui Dinu Lipatti, a lui Arthur Schnabel, Alfred Brendel, Radu Lupu, Géza Anda, Guiomar Novaes, Sviatoslav Richter..

În ultima vreme, am fost obsedat de Russell Sherman, acest pianist genial din Statele Unite ale Americii, care trăiește în Boston și are 85 de ani. Am norocul de a face din când în când lecții cu el.

Mai multe detalii despre Festivalul Internațional Clara Haskil găsiți pe http://www.clarahaskil.ro/ro