ITALIAN BEAUTY – Arhitectura ca promisiune a fericirii

Precum mirosul de pizza proaspăt coaptă sau prima înghițitură dintr-un pahar de vin italienesc sunt preludiul unor încântări ale simțurilor, orice privire aruncată către clădirile magnifice ale Italiei este de ajuns pentru a umple pe oricine de uimire, bucurie, curiozitate, entuziasm. Următoarea priveliște este mereu mai bună decât cea dinaintea sa, și tot așa.

Oricine a fost în Italia măcar odată scapă cu greu de sentimentul că scopul primordial al celor construite acolo a fost să placă. Șiceea ce este plăcut este și îndeajuns de funcțional, deoarece nimeni nu se plânge vreodată că frumusețea este inconfortabilă. Unele sate sunt agățate pe dealuri abrupte, unele piațete oferă colțuri de umbră împotriva căldurii apăsătoare, iar unele străzi sunt atât de înguste încât parcă au fost intenționat create pentru aglomerație, deși majoritatea turiștilor sunt absolut încântați de ele.

Ca fost „centru al lumii“ – cel puțin de pe vremea Romei Antice (aproximativ acum 2.500 de ani) și până în primele secole după Renaștere – Italia este căutată nu doar pentru frumusețea sa naturală extraordinară. Dacă există destul de multe peisaje superbe care îi conving pe turiști să vină pentru prima dată, minunățiile realizate de om sunt cele care îi determină să se reîntoarcă.

Italia are cele mai multe Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO (un total de 49) din lume. Cu toate că ocupă doar locul al cincilea în ce privește numărul de turiști străini (46,4 milioane în 2012), acest influx oferă un venit anual semnificativ (136,1$ miliarde în 2011, echivalentul a 8,1% din GDP). Deși sunt activități foarte agreabile, bronzatul și savurarea delicateselor nu pot compensa pentru cea mai copleșitoare întâlnire pe care o poate avea aici un turist – și anume cu operele de artă faimoase în toată lumea, cu satele și orașele mai frumos construite decât cele mai multe altele din lume, care doar parțial se aseamănă cu alte localități mediteraneene.

Sindromul lui Stendhal

În funcție de cât de imuni la uimire au devenit oamenii contemporani, există încă unii care cad pradă unei afecțiuni psihosomatice ciudate – descrisă de scriitorul francez Stendhal (Henri-Marie Beyle) în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea. El „s-a îmbolnăvit“ în timpul unei călătorii prin Peninsula Italiană, mai precis în Florența, pe când se aflaîn Basilica Sfintei Cruci – renumită pentru frescele lui Giotto di Bondone și pentru că adăpostește locurile de veci ale lui Niccolo Machiavelli, Michelangelo Buonarroti și Galileo Galilei.

„Am experimentat cea mai intensă plăcere pe care arta mi-a dăruit- o vreodată. Eram într-un soi de extaz cauzat de ideea de a mă afla în Florența, aproape de oamenii mari ale căror morminte le văzusem cu ochii mei. Absorbit de contemplarea frumuseții sublime… Am ajuns în punctul în care un om se întâlnește cu senzațiile celeste… Toate vorbeau sufletului meu într-un mod atât de viu (…) Viața se scurgea din mine.Pășeam cu teama de a nu cădea“, își amintește Stendhal în cartea sa Neapole și Florența: O călătorie de la Milan la Reggio (1871).

Nu este greu de imaginat că autorul francez a fost subiectul unor ironii în timpul vieții sale și după, fiind considerat un romantic auto-indus. Cu toate acestea, aproape 200 de ani mai târziu, un psihoterapeut italian, Graziella Magherini, a confirmat faptul că expunerea la arta florentină provoacă simptome grave și izbitor de asemănătoare cu cele manifestate de Stendhal – probleme de respirație, bătăi de inimă mai rapide, amețeală și chiar pierderea cunoștinței.

În cartea sa, intitulată Sindromul lui Stendhal (1989), Magherini pretinde că a înregistrat, de-a lungul a două decenii, mai mult de 100 de situații în care turiștii au experimentat simptome fizice similare. Cele mai grave cazuri au necesitat spitalizare. Conform psihoterapeutului, italienii înșiși

sunt imuni la această afecțiune (probabil din cauza super-expunerii la frumusețile arhitecturale), în vreme ce turiștii de origine anglo-saxonă sunt cei mai susceptibili să devină „pacienți cu sindromul Stendhal“.

Marele Tur (al Italiei)

Începând cu anii 1660, tinerii bogați din clasele superioare ale Europei (în special din Anglia, și mai târziu din alte țări nord-europene, dar și din America de Nord și de Sud), călătoreau timp îndelungat, uneori câteva luni, alteori câțiva ani, în Europa de Sud, mai ales în statele italiene.

Acest Mare Tur era menit să fie un ritual educațional de trecere, deoarece călătorii erau expuși la „rădăcinile“ civilizației vest-europene din Roma, Florența, Veneția și Napoli. Însoțiți de un „Cicerone“ (ghid sau tutore), viitorii oameni de stat sau moșieri admirau opere de artă, vizionau piese de teatru și de operă, îi ascultau pe cei mai mari muzicieni ai vremii, comandau tablouri sau creații muzicale, cumpărau sculpturi sau mobilă, și își practicau abilitățile de a vorbi limbi străine – limba obișnuită a Turului fiind franceza.

Pentru unii istorici, această călătorie unică în viață ajuta la modelarea „hegemoniei culturale“ a clasei conducătoare. Acești bărbați nu împărtășeau doar bogăție și influență, dar și același gust pentru frumusețe. La fel cum creștinii devotați tânjesc să viziteze Ierusalimul măcar odată în viață, iar musulmanii au datoria religioasă de a merge la Mecca, Marele Tur reprezenta atât un vis cât și o obligație – o premisă pentru a se alătura elitei culturale și politice europene de la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea către începutul secolului al nouăsprezecelea.

Pe la jumătatea anilor 1840, pe când revoluțiile burgheze începeau să scuture Bătrânul Continent, Turul a devenit accesibil și claselor inferioare, durata lui a devenit mai scurtă, și călătoria avea loc cu trenul. Încetul cu încetul, turiștii și-au mutat atenția de la moștenirea culturală a Peninsulei italiene, la petrecerea timpului pe dealurile sale însorite și pe malul mării sau în stațiunile montane de schi pe timpul iernii.

Stilul italienizant

Considerându-se mai pragmatici decât aristocrații, noii îmbogățiți încercau să aducă Italia cu ei acasă, astfel a apărut stilul arhitectural italienizant al clădirilor din Anglia epocii victoriene și din Statele Unite, unde a ajuns să fie foarte la modă în anii 1860 și 1870.

Indiferent de clasa lor socială, oamenii doreau să construiască astfel de case care să imite vilele Italiei Renascentiste: forme dreptunghiulare simetrice, acoperișuri plate, balcoane cu balustrade, arcade deasupra ferestrelor și ușilor etc. Unele case aveau un aspect plăcut, dar imitarea Italiei rămânea doar o tentativă nereușită, deoarece frumusețea sa nu depindea doar de tehnica de construire a clădirilor. Construirea caselor „ca în Italia“ nu era capabilă să adauge autenticitatea italienească orașelor anglo-saxone.

„Orașele italienești au fost mult timp considerate niște idealuri, mai ales de new-yorkezii și de londonezii încântați de modul în care arhitectura acestora conferă frumusețe și semnificație acțiunilor cotidiene“, a observat în mod corect scriitoarea californiană Rebecca Solnit în cartea sa Wanderlust: O istorie a călătoriilor (2000).

Până în ziua de astăzi, sunt oameni din toată lumea care au fost de 5-6-7 ori în Italia și încă visează să se întoarcă, să vadă colțuri nevăzute ale Peninsulei sau locuri care le-au cucerit inimile. Le place să fie acolo, deoarece așteptările lor inițiale au fost depășite și sunt siguri că se vor simți bine să mai meargă încă odată.

Poate că nu se îmbolnăvesc – doar dacă a face prea multe selfie-uri nu se va considera în curând o afecțiune medicală – cu toate acestea, există o momeală misterioasă care îi atrage spre Italia și este la fel de puternică precum aceea care îi atrăgea pe oameni în vremurile în care se spunea că „Toate drumurile merg la Roma“.

Dacă „frumusețea este promisiunea fericirii“, așa spune Stendhal, atunci minunățiile arhitecturale ale Italiei pot fi întruparea acestei promisiuni, nu-i așa?