Cristian Crestincov: “Eram coșmarul educatoarei, fiindcă desenam pe pereți, podea sau dulapuri”

Considerat unul dintre cei mai valoroși tineri sculptori ai generației sale, Cristian Crestincov (născut în 1983, la Chișinău) s-a remarcat încă dinainte de absolvirea Universității Naționale de Arte din București (în 2006) prin sculpturi care stabilesc o punte între arhaic și contemporanitate. Cristian folosește materiale nobile precum marmura și bronzul, îmbinând armonios detalii, lumini, forme abstracte și figurative, personaje umane, animale, dar și vietăți din lumea subacvatică.

O serie dintre cele mai interesante creații ale sale au fost expuse la The Art of Living Gallery, ocazie grație căreia am aflat de ce a ales sculptura ca formă de exprimare artistică, care sunt sursele sale de inspirație și cine sunt admiratorii care îi apreciază munca.

Poate mai mult decât alte forme de artă, sculptura presupune cel mai mult suflecarea mâinilor, efort, dăruire. Cum ai ajuns la această formă de exprimare artistică? Ai visat de mic sau ai descperit la un moment dat?

Eram coșmarul educatoarei de la grădiniță, fiindcă, imediat ce apucam o cariocă sau un creion, începeam să desenez pe pereți, podea sau dulapuri. După doi ani, grădinița s-a ales și cu câteva desene reprezentând peisaje și cai, imortalizate de data aceasta pe hârtie.

Sculptura am descoperit-o la vârsta de nouă ani, într-o școală de arte plastice din Chișinău. Eram pe atunci un copil naiv și curios, fascinat în special de  proprietățile lutului. În acele momente mă bucuram că am reușit, în sfârșit, să materializez și să văd mai bine formele și ideile mele, mult mai bine decât pe o coală de hârtie. Așa am intrat eu pentru prima oară în contact cu sculptura.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că cel mai bine mă exprim prin sculptură. Mult mai bine decât prin cuvinte.

Cum vine inspirația unui sculptor și ce reprezintă creațiile tale?

Inspirația îmi vine de la obiectele și volumele care mă înconjoară și de la ce visez noaptea. Pe de altă parte, am avut norocul să îmi petrec majoritatea vacanțelor la bunici, la țară. Astfel, am reușit să mă apropii foarte mult de procesul de creație și evoluție din natură. Eram atent la felul cum cădeau frunzele toamna din copaci, ce culori prindeau, cum se dezvolta vița de vie, cum se semăna și cum creștea porumbul.

Până și în momentul de față îmi culeg o parte dintre idei din natură, cum ar fi de la lemnul putrezit sau de la stâncile pe care le văd sculptate de vânt și timp. Aceste idei le leg ulterior de teme figurative și abstracte.

Mă fascinează, de asemenea, arta etruscă, epoca bronzului și cea egipteană. Tind să cred că aceste două popoare menționate au lăsat în urmă opere de artă pe care noi, în prezent, nu reușim să le egalăm ca frumusețe și valoare.

Privind creațiile tale, s-ar putea trage concluzia că ai niște forme preferate. Care ar fi acestea?

Am o serie de forme – amprenta, insecta, melcul, sămânța – care reprezintă idea unor volume ce pornesc de la o temă banală, simplă, și sunt susținute de trei rădăcini, ce parcă le leagă de pământ, însă, în acelați timp, le lasă să fie sculptate de aerul ce ne înconjoară. Imaginea aceasta a aerului, sculptând volumele de pe pământ cu ajutorul luminii și a umbrelor, mă atrage foarte mult. Eu urmăresc în permanență lumina solară ce pică pe formele mele și ea îmi șoptește cum să le modelez.

O altă temă abordată este cea animalieră, de la leu la căluți, elefanți, până la pinguinul care s-a născut de la o imagine de scoică măcinată de apa mării.

Tema figurativă, modelajul potretului sau al corpului uman, este o temă fundamentală ce se studiază la școală, fiind considerată una dintre cele mai grele provocări pentru un sculptor. Această temă a fost preentă dintotdeauna în mintea mea și în ea se încadrează lucrările Gârbovit 1 și 2, precum și seria de îngeri care a ajuns la a șasea variantă.

În limbaj profan, prin sculptură mulți înțeleg doar opera de artă monumentale, expuse în parcuri și piețe publice. Cine sunt cei care îți expun sculpturi acasă sau la serviciu și de ce o fac?

În București se organizează periodic expoziții ce cuprind așa-zisa sculptură mică, de atelier. Fiind de mici dimensiuni, aceste sculpturi sunt accesibile și ușor de observat de-a lungul timpului, într-un atetier sau într-o galerie.

Monumentele vin, trec prin atelier, apoi pleacă în… piață, dar sculptura mică poate să rămână lângă autor mai multă vreme. Până o observă un prieten, o rudă sau un client cu bun gust și o cumpără. Sculpturile mele au fost cumpărate, în general, de prieteni, de prietenii prietenilor, de familie și de vizitatori ai galeriilor unde am expus.