UN SPAȚIU AL TOLERANȚEI

Când aveam nouă ani, părinții mei s-au mutat la Tulcea, oraș care avea la vremea aceea cam 75.000 de locuitori, situat chiar la intrarea în Delta Dunării, la aproximativ 240km de București. Cu un tată român, din Transilvania, și o mamă ucraineancă (dintr-un sat de refugiați aflat la 45 km de Tulcea), cu două limbi vorbite în familie și două rânduri de sărbători religioase, eu însumi eram deschis – sau cel puțin pregătit – pentru diversitate etnică.

Tulcea a reprezentat temelia pregătirii mele solide pentru diversitate etnică, religioasă și culturală; un loc mai degrabă cosmopolit, cu o mulţime de grupuri etnice care trăiau împreună, fără nici un conflict serios în spaţiul aflat, până în 1877, în cadrul graniţelor Imperiului Otoman.

BISERICĂ. SINAGOGĂ
Drumul spre liceu trecea pe lângă biserica catolică; suprindeam detalii discrete din interior și frânturi de muzică de orgă, când ușa era întredeschisă. Puţin mai aproape de centru se afla biserica ortodoxă grecească; un templu fără turnuri: catedrala Sf. Nicolae de lângă avea destulă înălţime pentru ambele. În centrul orașului era o biserică bulgară ortodoxă: avea un ceas și un naos românesc ciudat. Foarte aproape vedeam sinagoga, iar pe drumul spre școală obișnuiam să o iau pe o scurtătură prin curtea bisericii lipovene. Pictată la exterior cu vopsea verde, pe bază de ulei, ca multe dintre casele lor, și ornată cu crepe papier în zilele de sărbătoare. Icoanele lor erau montate în alamă și argint; femeile lipovence purtau rochii și basmale în culori bogate și mergeau ca la o paradă impunătoare în spatele soţilor lor, care purtau rubashka (tunici rusești), peste care bărbile le atârnau până la curea. Apoi ajungeam la faleza Dunării. Un peisaj poetic, dar să te plimbi aici însemna mai ales să îţi expui statusul familial. Falezele nu reprezentau doar coloana vertebrală a orașului, ci și locul său cel mai interesant. Contacte sociale, promenade, viaţă urbană – toate se întâmplau acolo.

NOI CENTRE CIVICE
Toate astea au fost posibile mai mult sau mai puţin cam până când Ceaușescu a început un program amplu de schimbare a geografiei administrative a României. Tulcea a devenit
„capitală” de judeţ, un „municipiu”, și și-a văzut nucleul urban demolat și repopulat apoi cu o clădire importantă pentru sediul administrativ, o „casă de cultură a uniunii lucrătorilor”, un supermarket și poate câteva blocuri. În Tulcea, ca oriunde în altă parte, centrul civic era mai tot timpul gol: adevăratul centru al orașului era faleza, nu acea suprafaţă de beton inutilă, realizată intenţionat departe de el.
Tulcea a reprezentat temelia pregătirii mele solide pentru diversitate etnică, religioasă și culturală; un loc mai degrabă cosmopolit, cu o mulţime de grupuri etnice care trăiau împreună, fără nici un conflict serios în spaţiul aflat, până în 1877, în cadrul graniţelor Imperiului Otoman.

MOSCHEEA
La est de faleza Dunării se află marea moschee a orașului Tulcea, al cărei minaret nu putea fi depășit în înălţime de nici o altă turlă de biserică – singura restricţie religioasă impusă creștinilor în timpul dominaţiei Imperiului Otoman. Cu toate acestea, din moment ce moscheea se află în punctul cel mai de jos al orașului, în timp ce bisericile sunt răspândite pe cele șapte coline ale sale, nu a fost o sarcină ușoară să se respecte cerinţele de înălţime. În cele din urmă, toate bisericile și-au înălţat turlele peste moscheea monumentală, care era încă în folosinţă când am ajuns eu cu părinţii mei în oraș.
Să aruncăm o privire la conturul orașului de la vest la est: mai întâi, turnurile bisericii ortodoxe în Cimitirul Eroilor; apoi biserica lipovenească lângă piaţa veche; biserica grecească și Catedrala Sf. Nicolae, apoi cele două biserici lipovenești puse una lângă alta pe Dealul Hora; în cele din urmă, minareta moscheei de unde auzeam chemarea muezinului, pe vremea când eram adolescent: puteam încă să aud tonul său critic de pe terasa cofetăriei „Mica Garoafă”, unde mâncam cea mai bună îngheţată de trandafir din lume; reţeta ei s-a pierdut pentru totdeauna odată cu turcul care o făcea.

MEDIUL CONSTRUIT
Pe atunci, arhitectura în sine celebra aceeași toleranţă reciprocă. Arhitectura neoclasică cu cărămidă a bisericii ortodoxe din 1851 se potrivea bine cu biserica grecească ionică și cu gresia moscheei și sinagogii. Cum și de unde a apărut acest neoclasicism în Tulcea, și mai mult decât atât, în arhitectura ortodoxă? A fost poate influenţa atmosferei cosmpolite, care i-a atras pe francezi și mai ales pe italieni să lucreze la carierele de granit sau la minele de suprafaţă? Sau poate pentru că Tulcea era mai aproape de alte porturi din lumea „exterioară” decât de ţara mamă? Prima biserică baptistă din românia a fost fondată în Tulcea. Gravitând în jurul bisericilor respective, grupurile etnice trăiau de secole în cartierele lor. Multe dintre bisericile lor semănau mai degrabă cu niște curţi decât cu artefacte monumentale prestigioase. Grădini de flori printre câteva morminte, apoi casa preotului lângă biserică, cu legume și păsări. Aceeași vopsea era folosită să decoreze casa și biserica, și, de multe ori, același maestru zidar le construia pe ambele.

RECONSTRUCȚIE?
Orașul trăia în pace, o colecţie răbdătoare și anacronică de grupuri etnice de la marginea istoriei, care se bucurau de borș, de bragă, de tzatziki, de cafea turcească sau grecească, vodkă și pește. Doar amintirile noastre mai pot recupera ceva din vechiul oraș; rude și prieteni, care vorbeau limbi ciudate și, deși atât de diferiţi, se purtau frumos unii cu alţii, au plecat sau au murit – dar doar după ce mi-au impregnat pentru totdeauna un simţ al comuniunii și al spaţiului locuit.
Reconstrucţia se poate întâmpla, dar are nevoie de un mic imbold: dinamită, pentru a scăpa de blocuri, stimulente pentru cei care investesc în turism și servicii, sprijin pentru fabricile de piatră, cărămidă și chirpici și pentru cei care doresc să construiască sau să-și reconstruiască casele. Politici naţionale decente, poate și ceva mai mult interes din partea vestului. Și răbdare. Ca într-o hologramă, arhitectura orașului fărâmiţat ar putea fi încă reconstruită – se află la doar la 20 de ani distanţă de aici/acum.