Adrian Guță

Sunteți un reputat specialist al artei contemporane românești, cu o lungă carieră didactică (profesor al Facultății de Istoria și Teoria Artei a Universității Naționale de Arte din București) și în același timp curator, istoric și critic de artă. Din perspectiva multiplei expertize, cum descrieți imaginea generală actuală a artei contemporane românești?

Este o imagine promițătoare, o imagine care crește aproape de la zi la zi, îndrăznesc să spun. Riscând să fac o afirmație și mai optimistă, am impresia că vizibilitatea artei românești atât pe plan extern cât și pe plan intern începe să semene cu fenomenul noului val din cinematografia
românească, adică această vizibilitate se amplifică mult în ultimul timp, motivată, firește, de calitatea demersurilor, a expozițiilor, discursurilor artiștilor și nu e mai puțin adevărat că bună parte din această vizibilitate în creștere este asigurată de generația tânără, care nu mai are niciun fel de complexe. Fiind o generație deja integrată fenomenelor, mecanismelor globalizării, accede și mai simplu pe scena internațională, sprijinită și de galeriile românești particulare, care și-au făcut la rândul lor ieșirea la rampa internațională.

Și când spun toate acestea, mă gândesc, de pildă, la Adrian Ghenie, unul dintre cei care au deschis drumul acestei ascensiuni și vizibilități și a cărui lucrare “Nickelodeon” s-a vândut de curând la Christie’s cu 9 milioane de dolari. Dar este vorba și de alți artiști din zona așa-zisă a Școlii de la Cluj, școala de pictură… termenul este impropriu, de fapt. Însă nu e vorba numai de ei, ci și de artiștii bucureșteni sau de artiști care trăiesc și lucrează în alte țări, de pildă, Mircea Cantor, care este la rândul lui unul dintre artiștii încă tineri (39 de ani), care a câștigat Premiul Duchamp, unul dintre premiile cele mai importante ale Franței și europene.

Însă, pe de altă parte, dincolo de această generație tânără ofensivă și vizibilă, și artiști din alte generații capătă același statut și revin în ceea ce privește această chestiune la rolul galeriilor. Se știe că Ion Grigorescu, încă din anii ’90 începând a devenit una din figurile emblematice recuperate pe plan internațional ale artei contemporane, artei de rezistență sau chiar artei de opoziție din perioada comunistă. Mai recent însă – și mă bucură foarte mult lucrul acesta – s-a impus și Geta Brătescu din ce în ce mai mult, nu numai în expoziții și muzee europene, ci și dincolo de Ocean, chiar și pe alte continente, ea fiind promovată de una din galeriile profesioniste în sensul deplin al cuvântului, galeria Ivan din București. Geta Brătescu a câștigat această binemeritată vizibilitate și este prezentă și în marile bienale și chiar în expoziții de muzeu – artista va reprezenta România în 2017 la Bienala de la Veneția.

În altă ordine de idei, arta românească se împărtășește din pluralismul care definește de fapt arta contemporană pe plan mondial. Este vorba de o pluralitate de opțiuni ideatice, de viziuni stilistice, o pluralitate de limbaje și genuri, de la pictură până la artă video, fotografie, performance, obiect, instalație, street art sau artă în spațiul public. Toate acestea sunt prezente, cu statut egal legitimat acum în arta românească. E interesant, de pildă, că în ceea ce privește pictura există valuri succesive de reactivare a picturii în raport cu alte limbaje mai noi care se impuseseră de ceva timp și în România, să spunem în ultimii 20 – 25 de ani.

Pictura își trăiește a nu știu câta vârstă de aur după anul 2000 de când s-a reactivat o formă de pictură figurativă, mai apropiată de data aceasta de relația cu fotografia și cu fotografia digitală, deci un fel de fotorealism care există și în arta românească și alte forme de realism dincolo de ipostaza aceasta. Participăm la bienale internaționale, aceasta se întâmpla și mai demult, e adevărat, dar numărul lor a crescut și se raportează la ceea ce se numește, în ultimii 15 – 20 de ani, fenomenul bienalizării.

Într-un peisaj atât de eterogen ca în ziua de astăzi și supus el însuși globalizării, nu puține voci au afirmat că bienalele au rămas singurul element de diagnostic sau singurul martor al unor tendințe majore din arta actuală. Nu prea mai există o tendință dominantă sau o singură tendință importantă în arta contemporană, dar vom reveni asupra acestei chestiuni. Ating deja și pun problema unor manifestări care captează din ce în ce mai mult publicul de artă, pentru că și aceasta contează, relația cu publicul și creșterea vizibilității, îmbogățirea raporturilor dintre artist, expoziție, artă și public.

Recent încheiata Noapte a Galeriilor, care deja a ajuns la a zecea ediție, poate fi la rândul ei un semn a ceea ce înseamnă arta contemporană în toată pluralitatea de care vorbeam, astăzi, în România.

De-a lungul timpului ați realizat o cercetare aprofundată și numeroase studii, chiar teza de doctorat pe tema generației optzeciste. Un nucleu puternic de artiști care au intrat în istoria artei. Ce a lăsat până acum această generație artei românești?

Aș evita să răspund la ultima formulare – ce a lăsat generația optzecistă. Generația optzecistă este încă “pe baricade”, deci vom vedea ce va lăsa în urmă când se va încheia fenomenul cu totul. Deocamdată este încă activă și importanța ei se extinde așadar din anii ’80 până în prezent, pentru că atunci s-a lansat această generație artistică, ce face parte de fapt dintr-o generație culturală. Mă refer la un loc geometric comun al aspirațiilor, al informației, al formării și așa mai departe, dar și la faptrul că, dincolo de datele biologice de existență ale generației, într-adevăr, putem vorbi de o generație culturală cu aspirații comune în sensul extins al cuvântului.

Și mă mai refer la ceva… generația artistică ’80 a evoluat în pas cu generația literară, deci cu atât mai mult extindem discuția la o generație culturală. În accepția pe care am dat-o eu cronologic acestui fenomen, este vorba de artiști care s-au lansat în jur de 1980, plus – minus 5 ani, o generație pe care am urmărit-o, eu însumi făcând parte din ea în calitate de critic. Întâi
am evaluat-o mai ales din perspectiva rupturii care se petrecea, în raport cu alte generații artistice, precedente, adică a noutăților pe care le aducea, a refuzului artei oficiale. În mare proporție, artiștii generației ’80 au ocolit arta oficială și au făcut ceea ce eu numesc artă alternativă la nivelul atitudinii, nu numai al opțiunilor de limbaj. Dar este și o generație a cărei artă, indiferent de limbaj, a avut și un caracter introspectiv. S-a întors către artist într-o perioadă extrem de dificilă social-politic, în care singura zonă de libertate reală era cea interioară… dacă nu cumva și aceasta era amenințată, și atelierul. Ceea ce n-a oprit generația optzecistă și în artele vizuale și în literatură (vorbim de primele ei faze și prima perioadă de afirmare din chiar deceniul 9) să se refere la cotidian și să interpreteze cotidianul dintr-o perspectivă necosmetizată, rezultând în artă un realism echivalent oarecum cu cel literar.

Pe de altă parte, în afară de limbajele consacrate – pictură, sculptură, grafică – membrii generației ’80 au cultivat mult, au practicat limbajele alternative, adică performance, obiect, fotografie, instalație. În acest sens există și câteva repere ale unor manifestări de grup extrem de importante și nu-l amintesc decât pe cel mai spectaculos și dramatic dintre ele: în 1986 la Sibiu a avut loc o tabără de creație și documentare pentru tineri artiști, dar care a inclus și un colocviu de critică (era primul colocviu de critică tânără din România) și o sesiune de performance și instalații. Acestea s-au petrecut în subsolul Muzeului Farmaciei din Sibiu, deci un spațiu care era alternativ față de spațiul obișnuit –parter, muzee de artă, galerii – dar care totuși era un spațiu consacrat cel puțin cultural prin instituția de care depindea. Acolo, una dintre acțiuni, performance-ul lui Alexandru Antik, artist din Cluj, intitulat “Visul nu a pierit”, era o acțiune cu totul specială față de altele, foarte îndrăzneață, ce a fost întreruptă de oameni ai securității care au descins în acel spațiu, fiind anunțați de cineva; totul s-a oprit înainte ca artistul să poată scrie pe perete exact fraza care dădea titlul – “visul nu a pierit”. A fost, ca să spun așa, într-un limbaj mai apropiat de cel al show-biz-ului, deși nu e momentul potrivit, o întâlnire de gradul trei între artist, actul artistic și organele represive. Din fericire, nu a avut consecințe majore asupra artistului.

——————————————————————————————————————————–

Interviul complet în The Art of Living nr. 16, număr dedicat artei contemporane. DOWNLOAD