Attila Kim – Arta de a prezenta arta
Ce înțelegem la nivel fizic dar și filosofic prin ideea de spațiu? Care este rolul arhitectului în economia unei expoziții personale sau de grup. La toate aceste întrebări ne-a răspuns arhitectul Attila Kim, cunoscut și recunoscut pe plan local (și nu numai) drept unul dintre primii arhitecția care au reconfigurat, printr-o eleganță interogativă spațiul expozițional.
Numele tău este legat de foarte multe proiecte care îmbină arta și arhitectura într-un mod suprinzător. Ești printre primii arhitecți români care au mers pe acest drum… Tu l-ai ales sau el te-a ales pe tine?
Unul dintre proiectele importante la care ai participat în modactiv a fost expoziția “Darwin’s Room” semată de Adrian Ghenie în cadrul Bienalei de Artă de la Veneția din 2015…
Expozițiile care reprezintă România la Bienala de la Veneția (de artă sau arhitectură), sunt alese pe baza unui concurs. Anul trecut, când s-a pus problema concursului pentru Bienala de artă, eu am fost invitat de către curatorul Mihai Pop (Plan B, Cluj și Berlin) să vin cu o propunerea pentru Darwin’s Room. Din cele 28 de proiecte depuse, acesta a fost desemnat câștigător. Proiectul a venit la pachet nu numai cu valoarea ridicată a lucrărilor lui Adrian Ghenie dar și cu o serie de condiționări din partea colecționarilor și asiguratorilor. Aceste condiționări au dus într-un mod obligatoriu la renovarea Pavilionului.
De fapt, marele avantaj pe termen lung al acestei expoziții este că am lăsat după noi un Pavilion într-o stare cu mult îmbunătățită. Am redescoperit pardoseala originală din anii 1930, care a fost acoperită cu diverse straturi, am refăcut pereții și am adus multe îmbunătățiri. Ce este important la Darwin’s Room, este că arhitectura de expoziție a încercat cumva să se muleze pe modul în care Ghenie abordează temele în pictură. Intenția a fost să facem o expoziție prin care noi să reinterpretăm modul de expunere din marile muzee. Aceste două aspecte (istoria pavilionului și modul de expunere) au condus într-un mod natural la modul în care am reconfigurat spațiul. Pavilionul, în momentul în care a fost construit, era format din trei spații.
Pereții de compartimentare dintre cele trei spații au fost demolați în anii 60. Așa s-a cereat un singur spațiu. În consecință am propus să revenim la acea configurație tripartită, în care nu mai simți trecerea timpului. Automat începi să șoptești și să simți spațiul. În momentul în care treci dintr-o sală în alta, apare partea contemporană, cumva foarte asemănătoare cu modul în care Ghenie pictează, dar tradus în arhitectură. Sălile nu se ating între ele. Există un spațiu interstițial. Totul este ca o scenografie de film și tu vezi atunci, din exterior, sala din care ai ieșit – respectiv sala în care urmeză să intri.
————————————————————————————————-
Articolul integral poate fi citit în revista The Art of Living, numărul 16.
