Arta de a prezenta arta

Ce înțelegem la nivel fizic dar și filosofic prin ideea de spațiu? Care este rolul arhitectului în economia unei expoziții personale sau de grup? La toate aceste întrebări ne-a răspuns arhitectul Attila Kim, cunoscut și recunoscut pe plan local (și nu numai) drept unul dintre primii arhitecți care au reconfigurat, printr-o eleganță interogativă, spațiul expozițional.

Numele tău este legat de foarte multe proiecte care îmbină arta și arhitectura într-un mod surprinzător. Ești printre primii arhitecți români care au mers pe acest drum… Tu l-ai ales sau el te-a ales pe tine? 

Pasiunea pentru artă și arhitectură a început încă din liceul de artă. Într-un fel sau altul, am știut mereu că voi continua să studiez arhitectura. Încă de la o vârstă foarte mică am făcut totul pentru a deveni arhitect. Niciodată nu s-a pus problema să fac altceva. Contactul cu arta modernă dar și contemporană l-am avut încă de mic, din familie. În studenție petreceam mult timp mergând la expoziții sau vernisaje. Cumva atunci am început să înțeleg ce înseamnă arta contemporană și să înțeleg un cadru de galerie, dar și faptul cât de mult ignorau spațiul expozițional artiștii și în multe cazuri curatorii. Așa am început să prind curaj și să intru în dialog cu acest mediu. Interesul a apărut într-un fel organic, dintro perspectivă critică. Spațiul trebuie asumat. Spațiul nu este doar o cutie în care așezi lucrările. Lucrările au nevoie de conturarea unor circumstanțe optime pentru a transmite un mesaj. Spațiul este o punte între artist și public. Această punte este compusă chiar și din modul de panotare. Așa, publicul ajunge să eludeze spațiul. Eu nu aș numi ceea ce fac design de expoziție ci mai degrabă arhitectură de expoziție – care face ca spațiul expozițional să se muleze pe mesaj. În momentul în care tu intri într-o expoziție – și într-un mod organizat ești concentrat doar pe lucrare și nu te mai deranjează absolut nimic, și mai ales nu mai observi spațiul – înseamnă că eu mi-am făcut treaba foarte bine. În momentul în care începi să observi pereții, luminile, înseamnă că spațiul nu a fost pregătit pentru eveniment. Coerența și armonia acestor elemente fac diferența dintre o expoziție și alta. Diferențierea între expoziții în primul rând se face datorită conținutului. Dar dacă ne imaginăm același conținut în cadre arhitecturale diferite și cu tratamente diferite, expoziția mai reușită va fi aceea care găsește un echilibru între spațiu și exponate. Așa totul pare a fi natural, coerent, unde doar artistul și semnătura sa artistică trebuie să fie vizibilă.

Unul dintre proiectele importante la care ai participat în mod activ a fost expoziția “Darwin’s Room” semnată de Adrian Ghenie în cadrul Bienalei de Artă de la Veneția din 2015… 

Expozițiile care reprezintă România la Bienala de la Veneția (de artă sau arhitectură), sunt alese pe baza unui concurs. Anul trecut, când s-a pus problema concursului pentru Bienala de artă, eu am fost invitat de către curatorul Mihai Pop (Plan B, Cluj și Berlin) să vin cu o propunerea pentru Darwin’s Room. Din cele 28 de proiecte depuse, acesta a fost desemnat câștigător. Proiectul a venit la pachet nu numai cu valoarea ridicată a lucrărilor lui Adrian Ghenie, dar și cu o serie de condiționări din partea colecționarilor și asiguratorilor. Aceste condiționări au dus într-un mod obligatoriu la renovarea Pavilionului. De fapt, marele avantaj pe termen lung al acestei expoziții este că am lăsat după noi un Pavilion într-o stare cu mult îmbunătățită. Am redescoperit pardoseala originală din anii 1930, care a fost acoperită cu diverse straturi, am refăcut pereții și am adus multe îmbunătățiri. Ce este important la Darwin’s Room, este că arhitectura de expoziție a încercat cumva să se muleze pe modul în care Ghenie abordează temele în pictură. Intenția a fost să facem o expoziție prin care noi să reinterpretăm modul de expunere din marile muzee. Aceste două aspecte (istoria pavilionului și modul de expunere) au condus într-un mod natural la modul în care am reconfigurat spațiul. Pavilionul, în momentul în care a fost construit, era format din trei spații. Pereții de compartimentare dintre cele trei spații au fost demolați în anii ’60-’70. Așa s-a creat un singur spațiu. În consecință, am propus să revenim la acea configurație tripartită, în care nu mai simți trecerea timpului. Automat începi să șoptești și să simți spațiul. În momentul în care treci dintr-o sală în alta, apare partea contemporană, cumva foarte asemănătoare cu modul în care Ghenie pictează, dar tradus în arhitectură. Sălile nu se ating între ele. Există un spațiu interstițial. Totul este ca o scenografie de film și tu vezi atunci, din exterior, sala din care ai ieșit – respectiv sala în care urmează să intri.

——————————————————————————————————————————–

Interviul complet în The Art of Living nr. 16, număr dedicat artei contemporane. DOWNLOAD