Las Pozas: paradisul Suprarealist din jungla mexicană

Excentricul poet englez Edward James a rămas în istorie drept unul dintre cei mai pasionați colecționari de artă modernă și patron al suprarealismului. Prietenia sa cu artiști ca Salvador Dali sau René Magritte l-a apropiat de misticismul curentului artistic ce explora adâncimile subconștientului și l-a determinat să-și înceapă propria operă suprarealistă: o grădină a Paradisului terestru, departe de ochii modernității.

Edward James s-a născut într-o familie extraordinar de bogată, în Anglia începutului de secol XX. De la tatăl său a moștenit averea obținută de pe urma afacerilor în domeniul căilor ferate și oțelului, iar de la nașul său – Regele Edward al VII-lea al Marii Britanii – legăturile cu înalta nobilime. Copilăria și-a petrecut-o într-o lume a imaginației, fiindcă era izolat de lumea exterioară și neglijat, într-o mare măsură, de familia sa. Atracția pentru suprarealism a venit atât de natural încât el însuși afirma: “Dacă sunt suprarealist, nu este pentru că m-am alăturat mișcării. Este pentru că așa m-am născut.”

Edward James și-a continuat educația la Universitatea din Oxford, unde și-a descoperit pasiunea pentru scris. Totuși, în scurt timp a realizat că se simțea mai bine în compania creativilor autentici, decât în cea a clasei superioare engleze. Așa a ajuns principalul patron al suprarealismului și și-a transformat conacul din Sussex – Monkton – într-un templu artistic, în interiorul căruia, curiozități și pânze semnate de Magritte, Dali (printre care și celebra canapea inspirată de buzele Maei West), Picasso și Leonora Carrington erau expuse până la refuz.

Deși transformase Monkon într-un adevărat muzeu, James își dorea un loc în care să-și poată manifesta nestingherit fascinația pentru lumea vegetală și cea animală. În urma divorțului de Tilly Losch, a simțit că trebuie să părăsească Europa și a început căutările pentru locul providențial. În 1944, pe când călătorea pe coasta de vest a Americii, a ajuns să descopere jungla mexicană, care l-a copleșit imediat cu vegetația abundentă și cărările ce se opreau brusc în mijlocul pădurii. Legenda spune că, în timpul unei plimbări în Huasteca Potesina, un nor de fluturi colorați l-a înconjurat din toate părțile, ca într-un ritual magic, și atunci a hotărât că acela era exact locul pe care îl căuta. A cumparat o fostă plantație de cafea în micul oraș Xilita, aflat la o distanță de opt ore față de Mexico City, și a început construcția a ceea ce el își dorea a fi “o grădină a raiului”, descrisă atât de frumos în poeziile sale.

Pasiunea sa pentru horticultură a înflorit, la propriu, odată cu o uimitoare colecție de orhidee. Din păcate, toate au fost distruse de o ninsoare neașteptată, pe care localnicii au numit-o “cenușa albă”. Pierderea a fost resimțită acut de James, care a hotărât atunci să transforme totul într-o grădină nemuritoare, cu flori din beton. Astfel, douăzeci de ani mai târziu, în 1962, Las Pozas a început să semene cu paradisul suprarealist de astăzi. Zeci de sculpturi se înalțau de nicăieri, într-o uluitoare colaborare cu natura însăși, și transformau spațiul într-un decor desprins din visele sale.

Edward James a murit în 1984, deși mai avea încă o mulțime de planuri pentru minunata sa grădină din mijlocul junglei. Chiar și așa, visul său se împlinise: “Am văzut o frumusețe pe care puțini oameni reușesc să o vadă. Așadar, voi fi mulțumit să mor în această cămăruță, înconjurat de păduri, măreața melancolie verde a copacilor fiindu-mi propria melancolie – iar sunetul, sunetul verdeții.”[1]

De atunci, paradisul suprarealist a fost uitat și redescoperit, papagalii aduși de James mai zboară și acum deasupra lui, iar statuile se odihnesc într-un strat moale de mușchi. Natura a triumfat, iar Las Pozas este, probabil, cel mai important act de patronaj al său, fiindcă nu reprezintă doar un loc de pelerinaj artistic (ce aduce peste 80.000 de vizitatori pe an), ci rămâne și o sursă nesecată de inspirație.