Centenarul Dinu Lipatti
În inventarul miturilor culturale românești, cazul pianistului și compozitorului Dinu Lipatti ocupă un loc aparte. Grație operei, dar mai ales vieții sale. Considerat o celebritate încă de la debutul “mare”, cel din februarie 1933, când avea doar 16 ani, devenit un pianist important în Europa postbelică, ar fi rămas atât de cunoscut generațiilor următoare, cu o aură legendară atât de uluitoare, dacă n-ar fi murit la doar 33 de ani? Extazele melomanilor sunt, din păcate, atât de des fabricate de casele de discuri farmazoane. Există întotdeauna detalii neartistice care fascinează publicul și fac dintr-un artist un mit. Cu Lipatti s-a petrecut la fel? Să vedem.
Viața lui Dinu Lipatti pare a fi fost de la început sub semnul liniștii și al norocului, căci el se naște în 1917, într-o familie înstărită care iubea muzica – tatăl studiase vioara cu Carl Flesch, la București, și cu Pablo de Sarasate, la Paris –, dar este de o fragilitate bolnăvicioasă încă din primii ani de viață. Suferă de cifoscolioză, motiv pentru care nu merge la școală și este meditat acasă de o profesoară, iar la sfârșitul anului trece examenele. Din cauza aceleiași boli va înceta să mai crească și va rămâne de o înălțime modestă. Scenariul educativ se repetă și în gimnaziu: profesori particulari vin acasă la familia Lipatti, în exotica vilă de pe strada Lascăr Catargiu. Tatăl îl convinge pe Mihail Jora să se ocupe de educația muzicală a copilului de opt ani și, după aproape trei ani, este cooptată celebra profesoară Florica Musicescu, cea care va face din Lipatti, prin metoda ei cam lipsită de diplomație, un pianist gata oricând să lucreze până la epuizare pentru ca totul să se apropie c.t mai mult de perfecțiune. Dacă Lipatti avea deja o ușurință pianistică încă de la începutul colaborării cu domnișoara Musicescu, aceasta îi impune să nu se lase păcălit, întrucât marea muzică, adevărata interpretare nu se sprijină pe sensibilitatea romantică, a momentului: înainte de a apărea pe scenă, totul trebuie analizat, gândit, cântărit, lucrat milimetric, până la finețurile cele mai imperceptibile. Tot de la Florica Musicescu învață secretele pentru a-și descoperi propriul sunet la pian. Există un sunet Lipatti, clar, luminos, amplu (pentru amploarea sunetului ar trebui reascultate înregistrările de la Londra, din 1947, făcute în uriașa Abbey Road Studios), lesne de identificat din câteva măsuri, tot așa cum există un sunet Cortot, Backhaus, Friedman, Michelangeli ori, mai aproape de noi, Radu Lupu.
Tânărul cu fața ușor palidă și senină, cu o privire vie, dar sfioasă, .ncepe să fie din ce în ce mai solicitat pentru concerte în Europa. În 1939 o cunoaște pe Madeleine Cantacuzino, de care se îndrăgostește fără leac, deși ea este… măritată; în 1943 vor fugi amândoi în Elveția, dar abia în 1949 se vor putea căsători.
În 1941, în miezul războiului, pleacă în turneu, alături de George Georgescu și Orchestra Filarmonicii, în țările ocupate de nemți – ajunge p.nă la Viena și Berlin –, iar în 1942 va susține recitaluri în aceleași orașe. Anul 1943 îl găsește așadar la Geneva, într-o țară neutră, Lipatti reușind astfel să scape de nebunia războiului, dar peste doar câteva luni i se declanșează boala. Are 26 de ani și este obligat să anuleze concerte, dar este numit profesor la Conservatorul din Geneva, loc pe care îl va ocupa doar cinci ani, căci în 1949 este obligat să renunțe din cauza leucemiei. Își pregătește material pentru clasa de virtuozitate a Conservatorului și acum este rândul lui să aplice lucrurile învățate la București și la Paris.
Citește articolul în întregime în The Art of Living nr. 17 DOWNLOAD
