Gilles Apap – un violonist extravagant

Interesat de muzică clasică, de muzică country și irlandeză, de jazz și de raga indiene, de ceardaș și de bluegrass, violonistul francez Gilles Apap a fost un invitat permanent și foarte apreciat al Festivalului SoNoRo de-a lungul anilor. Interpretările lui sunt uluitoare, iar viața lui – de asemenea.

De câțiva ani vă numărați printre invitații permanenți ai Festivalului SoNoRo, dar sunteți încă un artist destul de puțin cunoscut în România. V-ați născut la Béjaïa, în Algeria. Până la ce vârstă ați rămas acolo?

M-am născut în Algeria, în 1963, într-o familie catolică. Familia mea era acolo de cinci generații, dar a trebuit să plece la o lună după nașterea mea, mai ales că toți francezii plecaseră deja din 1959 sau 1960, din cauza războiului. Părinții mei au rămas până în ultimul moment și, când au părăsit Algeria, au lăsat acolo tot și au plecat fără nimic.

Există influențe arabe în formarea dumneavoastră?

Absolut deloc. Am crescut însă cu arabi kabili, prieteni ai tatălui meu, care veneau la noi acasă, și-mi amintesc multe dintre poveștile lor teribile.

Cântați adesea muzică românească tradițională. Cum ați descoperit România?

Am descoperit-o prin muzica din Moldova. La început am avut o casetă cu muzică românească pe care mi-o trimisese Ion Drăgoi de la New York, apoi am făcut rost de mai multe casete și am încercat să cânt câteva melodii pentru că eram foarte curios să aflu ce tehnică violonistică folosesc, cum fac să le sune vioara atât de diferit. Apoi l-am descoperit pe Menuhin cântând o sonată de Bartók și m-a intrigat ritmul neobișnuit.

Trupa The Transylvanian Mountain Boys, cu care ați înregistrat trei CD-uri de muzică românească, cum s-a născut?

În primul rând, povestea a început în California, iar trupa n-are nicio legătură cu România. Era formată dintr-un basist, un chitarist, care cânta mult jazz, și fratele meu, care cânta la violă. Am ales numele de Transylvanian Mountain Boys, deși cântam și multă muzică irlandeză sau country.

Cântați muzică indiană, celebrele raga. Cum ați ajuns la această muzică?

M-am dus să predau în India. Am fost de mai multe ori în Himalaya, doar cu un rucsac în spate, am ajuns la izvoarele Gangelui, la frontiera cu China, la 6.000 de metri. Am cântat acolo, am întâlnit oameni minunați, care mi-au devenit prieteni. Apoi am predat pentru un timp, destul de scurt, la Universitatea din Benares.

Sunteți un autodidact?

Mai mult sau mai puțin. Problema mea este că n-am înțeles niciodată ce-mi spuneau profesorii de vioară. La treisprezece ani am încetat să mai iau lecții de vioară.

Dar la douăzeci și doi m-am apucat din nou să studiez serios. Voiam să particip la un concurs, ca să-l văd acolo pe Yehudi Menuhin, astfel încât să fiu mai motivat, fiindcă nu făceam nimic.

Adevărul este că timp de șapte ani avusesem grijă de o femeie foarte bolnavă, care între timp murise, lucru care m-a afectat foarte mult.

Am început deci să studiez serios și am plecat în California, unde locuiesc și acum. Am câștigat acel concurs și cred că e singurul premiu din viața mea, pentru că niciodată nu m-am mai dus la concursuri de vioară. Nu aveam repertoriu, nu fusesem niciodată într-o școală, într-un conservator. A fost un concurs care mi-a dat încredere în mine.

Cum v-a descoperit Bruno Monsaingeon, care a făcut două documentare despre dumneavoastră?

Menuhin l-a sunat și i-a spus că ar trebui să mă asculte cântând sonata lui Bartók. Nici nu știam ce aș fi putut să-i spun interesant. Nu pricepeam de ce voia să facă un documentar despre mine, dar a fost interesat de lucrurile pe care le făceam pe atunci.

Ați devenit celebru, oarecum peste noapte, după ce ați cântat Concertul în sol minor de Mozart cu o cadență extravagantă. Cum a început povestea aceasta?

Adevărul este că Menuhin a provocat-o oarecum. Cântasem cu doi ani înainte concertul lui Mozart cu cadența mea și a ieșit foarte urât, a fost o umilire, oamenii au început să fluiere, să strige. M-am chinuit să termin concertul. Păstrez o amintire foarte neplăcută de pe urma acelui concert care mi-a făcut un rău profund. Părinții mei erau în sală și mi-au reproșat că i-am făcut de râs, muzicienii din orchestră nici măcar nu se mai uitau la mine. Am plecat singur acasă. N-am mai cântat concertul lui Mozart vreme de doi ani, până când Menuhin mi-a spus că trebuie să-l cânt din nou. M-a încurajat asigurându-mă că el va dirija, dar lucrurile s-au petrecut altfel: Menuhin a murit cu o zi înainte de concert. Înregistrarea este pe YouTube. Mai cânt și acum concertul cu cadența mea, dar nu mă mai afectează reacția publicului. Cu vârsta…

Cum poate un artist să fie original și în același timp să respecte tradiția interpretării?

Este foarte greu de explicat. Este o muncă de profunzime. Nu este un lucru atât de simplu. E ca și când înveți o limbă nouă pentru fiecare stil de muzică pe care-l cânți. Tehnica e diferită.

Înainte, identificai un artist după sunet, dar astăzi avem impresia că toți artiștii cântă la fel. Care este motivul acestei radicale schimbări?

E o uniformizare, e mondializarea, nu mai există identitate. Oamenilor le este frică să aibă personalitate. Asta le spun mereu elevilor mei: încercați să fiți voi înșivă, să găsiți un sunet propriu, care să fie al vostru.

Nu cântați ca toți ceilalți. În ceea ce mă privește, n-am ascultat niciodată pe nimeni, n-am ascultat de nimeni.

Recent, cam acum un an, eram în vizită la tatăl meu, care mi-a spus, cu accentul lui algerian: “Fiule, să-ți pui șosete, că o să-ți fie frig.” Și i-am zis: “Ascultă, ești tatăl meu și țin mult la tine, dar nu-ți dai seama că nu te- am ascultat niciodată? Nu e cazul să-mi dai acum sfaturi”.

Admirați în mod special un violonist din zilele noastre?

Nu ascult multă muzică și, oricum, îi prefer pe violoniștii din trecut, pe Kreisler, pe Enescu, pe Menuhin când avea nouă ani. Anul trecut am intrat pentru prima oară pe YouTube și tot anul trecut mi-am luat un iPad și am trimis un e-mail pentru prima dată. Mă fascinează artiștii în vârstă, cei care au păstrat ceva din spiritul muzicii de odinioară. Am fost în Irlanda să văd cum cântă bătrânii violoniști, am fost în China să-i ascult pe maeștrii muzicieni, apoi am fost în India.

Acum câțiva ani, la Târgu Mureș, de exemplu, am primit un foarte frumos cadou. Am fost invitat să cânt, dar pentru două concerte îmi puteau da 100 de euro, era tot ce-și permiteau. Le-am zis că nu-mi trebuie bani, că prefer să mă invite la o cină, iar banii să-i împartă muzicienilor cu care am cântat. Drept răsplată, ca să zic așa, cel care m-a invitat m-a dus într-un sat să cunosc trei muzicieni. Un bătrân cu o pălărie pe frunte și doi tineri. Am stat două zile acolo și am făcut muzică bună, fără șmecherii de virtuozitate. Am cântat muzică de nuntă și multe alte lucruri. Am o amintire foarte frumoasă.