Cecilia Bartoli – Între virtuozitate și emoție
Chiar dacă în lumea muzicii clasice dive sunt mai degrabă sopranele, mezzosoprana Cecilia Bartoli este cu siguranță una dintre ele. Este una dintre puținele artiste lirice care au reușit să atragă spre muzica clasică oameni care nu se interesau deloc de această zonă; fiecare CD al ei este un eveniment care incită lumea muzicală prin curajul cu care abordează repertorii uitate sau prin insolitul interpretărilor lucrărilor din marele repertoriu.
S-a născut la Roma, în 1966, într-o familie de muzicieni, a debutat la 9 ani într-un mic rol din Tosca, la 14 ani a început să ia lecții de flamenco, entuziasmată de exotismul și pofta de viață din sudul Spaniei, și abia la 16 ani și-a dat seama că are o voce cu un timbru special, plus o agilitate tehnică neobișnuită și că acest lucru nu trebuie risipit. Ia lecții de canto la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, iar în 1986, cu ocazia unei emisiuni dedicate Mariei Callas de la televiziunea italiană, este remarcată de Herbert von Karajan care o invită peste doi ani să cânte alături de el la Festivalul de la Salzburg – proiect nerealizat din cauza dispariției dirijorului.
La 21 de ani cântă deja Rosina din Bărbierul din Sevilla și Cherubino din Nunta lui Figaro, la 22 înregistrează Scara de mătase a lui Rossini la casa de discuri Decca (cu care colaborează și în prezent) și se axează o perioadă pe repertoriul mozartian colaborând cu Daniel Barenboim sau Nikolaus Harnoncourt. Înregistrează opere de Rossini (pentru care are o slăbiciune aparte), Mozart, Haydn, Händel, Bellini, Puccini și 20 de CD-uri cu arii diverse, de la muzică barocă la muzica secolului XX.
În 1999, Cecilia Bartoli vine cu o surpriză de proporții care va schimba într-un fel lumea muzicii clasice: The Vivaldi Album. Albumul, înregistrat împreună cu Il Giardino Armonico și Giovanni Antonini, a fost un succes uriaș și s-a vândut în peste un milion de exemplare, dar lucrul cel mai important este că Bartoli a stabilit prin acest CD un nou etalon în muzica barocă, printr-o tehnică vocală extraordinară, o virtuozitate anormală aproape, dar mai ales prin emoția intensă pe care este capabilă să o transmită. Dacă înainte era suficient ca vocea să fie frumoasă, iar interpretarea corectă, melomanii își doresc acum virtuozitate și interpretări pline de intensitate, de sentimente puternice. Cu o întindere vocală de două octave și jumătate, poate ataca și arii de soprană, dar consideră că lucrul cel mai important este să creeze o anumită atmosferă, să transmită stări și sentimente, emoție, întrucât fără ele interpretarea care se limitează la o simplă velocitate devine mai degrabă o competiție sportivă. După doi ani de la acest eveniment discografic, înregistrează cu aceeași echipă, într-un live de la Paris, DVD-ul Viva Vivaldi care poate fi accesat și pe YouTube. Pentru cei interesați de senzații tari este de căutat măcar aria “Armatae face et anguibus” din Juditha Triumphans de Vivaldi.
Au urmat câteva înregistrări de referință: un recital cu arii de Gluck (considerat de specialiști cel mai bun album cu muzica acestui compozitor), un altul cu arii de Salieri, albumul Opera proibita (din care, tot pentru senzații tari, trebuie ascultată aria “Un pensiero nemico di pace” a lui Händel), apoi seria de proiecte Bartoli, căci mezzosoprana are o adevărată pasiune de a descoperi compozitori uitați și de a-i aduce în viața muzicală contemporană.
În 2008 înregistrează un album dedicat sopranei spaniole Maria Malibran (la 200 de ani de la nașterea acesteia), soprana fetiș a lui Rossini. În 2009, albumul Sacrificium este dedicat muzicii scrise pentru castrați, cuprinde în mare parte arii în primă audiție alături de arii celebre precum “Ombra mai fu” a lui Händel și este însoțit de un dosar de o sută de pagini, documentat și inspirat ilustrat, care spune povestea celebrilor cântăreți emasculați la 6-7 ani pentru a-și păstra vocea de sopran. Ultima ei pasiune, Agostino Steffani (1654-1728), compozitor și diplomat-spion, a prilejuit apariția CD-ului Mission, urmat de alte două înregistrări din muzica aproape uitată a acestui compozitor italian. Din fericire, celebritatea de care se bucură dar și vânzările de discuri îi permit în prezent Ceciliei Bartoli să înregistreze ce dorește și să-și îndeplinească adevărata pasiune: descoperirea compozitorilor uitați care, fără entuziasmul unor muzicieni, ar rămâne doar în tomurile de istoria muzicii.
În 2013 declanșează un mic scandal în lumea muzicală odată cu Norma lui Bellini (alături de soprana Sumi Jo și de dirijorul Giovanni Antonini), pentru că se desparte de tradiția interpretării acestei opere și, după ce studiază manuscrisul, propune un nou mod de frazare care pe unii i-a stupefiat, iar pe alții i-a încântat. Revistele de specialitate au fost pro sau contra, dar ca întotdeauna Cecilia Bartoli nu a lăsat pe nimeni indiferent, întrucât, așa cum se întâmplă marilor artiști, stârnește entuziasm ori iritare.
Anul 2014 este aproape în întregime concentrat pe muzica lui Rossini, mezzosoprana cântând cinci roluri diferite din operele compozitorului, unele dintre acestea la Festivalului de Rusalii de la Salzburg al cărei director artistic este. Să sperăm că la un moment dat cineva se va gândi, inspirat, să o invite la București pentru un recital la Ateneu. Până atunci, ne mulțumim și ne încântăm cu discurile.
