SoNoRo – AVANGARDA MUZICII CLASICE

“Am rămas intenționat departe de decizii populiste, care garantează succesul pe termen scurt”

Prima dată când am fost la un concert SoNoRo nici nu știam exact unde merg – câțiva prieteni auziseră că la Embryo se cântă muzică clasică… altfel. Era în 2006 – anul în care SoNoRo a venit în București.

De atunci, de la primul concert la care am fost, am simțit un good vibe foarte puternic – acel mic festival care tocmai se născuse părea că are tot ce îi trebuie ca să crească, să se dezvolte, să acopere o zonă neatinsă până acum. Și cei 8 ani de când SoNoRo revine din ce în ce mai variat și mai vizibil au demonstrat că așa a fost. Un festival modern și inovator, care, prin programe și locuri diverse, printr-un melanj între diferite genuri muzicale și prin interpretări de excepție, a reușit să demonstreze că muzica de cameră e o formă de comunicare contemporană, accesibilă și necesară.

A existat de la început un scop foarte bine definit al festivalului – acela de a crea un public de iubitori și cunoscători, de a sensibiliza și educa părți ale societății care nu au contact cu muzica clasică. Încă de la prima ediție, SoNoRo a fost inclus într-o rețea internațională de evenimente de gen, de la Cantiere di Montepulciano (Italia) până la Kobe International Arts Festival (Japonia) sau Sounding Jerusalem Music (Israel). Conceptul Festivalului SoNoRo a fost dus și în afara României: în aprilie a avut loc prima ediție SoNoRo la Sofia, iar în mai a avut loc cea de-a treia ediție SoNoRo Arezzo. Artiștii prezenți în fiecare an la festival sunt membri ai ansamblului Raro – Alexander Sitkovetsky (vioară), Răzvan Popovici (violă), Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel), Diana Ketler (pian), Adrian Brendel (violoncel), Erik Schumann (vioară), Alina Pogostkina (vioară), Reto Bieri (clarinet). Alături de ei concertează și mulți alți muzicieni de renume precum Marcelo Nisinman (bandoneon), Konstantin Lifschitz (pian), Gilles Apap (vioară), Andrej Bielow (vioară), Olivier Darbellay (corn). Întotdeauna, un proiect cu o astfel de traiectorie are însă în spate mai mult decât o bună organizare – are un entuziasm de o factură specială. Iar omul cu acest entuziasm –”omul cu ideea” – este pentru SoNoRo Răzvan Popovici. Cu un post minunat și liniștit de violist în cadrul Orchestrei de cameră din München, a decis brusc, după 15 ani, să revină în România și să pună bazele unui festival de muzică de cameră. De ce? Cum? Cu cine? La toate aceste întrebări – și la încă unele apărute pe parcurs, Răzvan mi-a răspuns pe îndelete într-o dupăamiază de august:

De ce – sau cum apare un festival de muzică clasică? Ce vrei să spui cu el, ce e de spus, ce e de schimbat în imaginea pe care oamenii o au despre muzica clasică, ce nu-ți dă pace și te împinge să faci asta?
Un festival de muzică clasică poate apărea din mai multe motive: din lipsa unui număr suficient de inițiative de gen, din dorința de a prezenta publicului o anumită muzică sau din nebunia unei persoane de a pune ceva la cale, ceva pentru care arde cu adevărat. În cazul meu și al Festivalului SoNoRo cred că toate cele trei motive sunt valabile. De la început am încercat să construiesc nu doar un festival de calitate ci și ceva care să poată inspira și pe alții la fapte curajoase. Oricine care organizează un festival știe că are nevoie nu de mult, ci de foarte mult curaj. SoNoRo a arătat dintotdeauna că alegerea educată și subtilă atât a programelor muzicale, cât și a întregului concept din fiecare an, este modul care face o inițiativă să fie de succes, pe termen lung. Am rămas intenționat departe de decizii populiste, care garantează poate succese pe termen scurt, pe termen lung ducând doar la platitudine și banalizare. Nu exagerez când spun că există
nenumărați “aficionados” care urmăresc îndeaproape absolut toate activitățile SoNoRo, atât din țară cât și din străinătate. Ce am început să schimbăm în acești șapte ani a fost diminuarea reținerii unei pături tinere și de succes din România, care, cu toate că avea acces la toate posibilitățile materiale imaginabile, avusese doar contact periferic cu muzica clasică și, practic, nicio dorință de a se apropia de ea. Iar de muzica de cameră – deloc. Este una dintre marile reușite personale, de a deschide acest univers extrem de valoros atâtor oameni și de a-i face curioși. Nu sunt însă adeptul încercărilor de a aduce muzica clasică pe stadion și de a o democratiza excesiv. Astfel de experimente nu au reușit nicăieri, oricât de tare se mândresc unii organizatori cu reușitele lor de a converti mase uriașe de ascultători. Muzica clasică trebuie descoperită de fiecare în parte, într-un cadru intim, nobil și personal.

Ce te face să continui?
Plăcerea greu de descris de a face ceva care influențează profund și pe termen lung viața culturală din România. Încântarea de a juca în fiecare an un joc extrem de dinamic, la sfârșitul căruia întâlnesc multe chipuri fericite. Satisfacția personală de pe scenă, din timpul concertelor. Câte o ocheadă înspre o sală arhiplină care dovedește că muzica de cameră este cea mai frumoasă muzică existentă, enunț confirmat de zeci de mii de oameni prezenți la concertele SoNoRo din ultimii ani.