Pianistul Daniil Trifonov, pentru prima dată în concert la București

Născut la Nijni Novgorod, ca și Vladimir Ashkenazy, tânărul pianist Daniil Trifonov este considerat, la cei 26 de ani, printre virtuozii cei mai importanți ai momentului. După câștigarea Concursului Ceaikovski în 2011, este invitat să cânte pe cele mai cunoscute scene ale lumii și începe să colaboreze cu casa de discuri Deutsche Grammophon. Va concerta la București sâmbătă, 9 septembrie, alături de MÜNCHNER PHILHARMONIKER, în cadrul Festivalului “George Enescu”.

Unul dintre cei mai influenți cronicari muzicali, Alex Ross, a declarat acum câteva luni că tehnica dumneavoastră este incredibilă și că aveți un sunet luminos. Cât de important este sunetul pentru un pianist într-o epocă în care avem impresia că, de fapt, tendința este aceea de a cânta tot mai repede și mai tare? Sunetul se capătă prin exercițiu sau este pur și simplu obținut intuitiv?

Nu sunt convins că tendința generală este aceea de a cânta mai repede și mai tare. Cred că sunetul este mai mult o funcție a muzicii specifice pe care cineva o interpretează. Eu mă raportez la sunet din perspectiva muncii mele de compozitor. Compoziția muzicală privește, în întregime, cauza și efectul, o emoție pe care vreau s-o exprim, și exprimarea mea ca individ, desigur. Aceasta este originea sunetului meu.

Ce pianiști recunoașteți după sunet?

Orice artist căruia îi pasă cu adevărat de muzică își va exprima personalitatea prin intermediul unui sunet specific, iar această exprimare individuală poate fi recunoscută la mulți artiști valoroși ai secolului XX, precum și la un mare număr de pianiști ai zilelor noastre.

În prima jumătate a secolului trecut au trăit mulți pianiști care au ridicat la un nivel extrem de înalt arta interpretării. De la Serghei Rahmaninov și Alfred Cortot la Walter Gieseking sau Artur Schnabel. Aveți vreun model printre ei?

Toți pianiștii pe care i-ați amintit au lăsat urme profunde asupra dezvoltării mele artistice. Printre marii maeștri ai trecutului, i-aș menționa și pe Vladimir Sofronitsky și Ignaz Friedman.

Am revăzut recent înregistrarea video a recitalului dumneavoastră la Carnegie Hall Când interpretați ultima sonată a lui Beethoven, păreți posedat de ceva neomenesc. Tot ceea ce interpretați în concert este gândit și stabilit în cel mai mic detaliu dinainte sau este importantă și inspirația din momentul concertului?

Nu știu ce să zic despre supranatural. Pentru mine, concentrarea pentru un concert începe cu mult timp înainte și, desigur, construiesc cu atenție idei și imagini despre fiecare lucrare și fiecare moment din ea. Pentru Sonata opus 111 a lui Beethoven m-am gândit la ceea ce profesorul meu Sergei Babayan mi-a spus despre caracterul acestei piese: “În Boris Godunov al lui Musorgski există un moment incredibil, în actul al doilea, când Țarul halucinează și crede că îl vede pe țareviciul recent asasinat în camera sa din palat”. Acesta a fost unul dintre momentele nemuritoare ale lui Șaliapin, probabil cea mai mare personalitate a scenei care a trăit vreodată, care privea spre colțul camerei și își spunea textul într-o tonalitate sumbră, aproape recitând notele mai degrabă decât cântându-le. Spectatorii erau complet zdrobiți de chinul pe care îl exprima în acel moment. La asta mă gândeam atunci când cântam ultima sonată a lui Beethoven.  

În 2009, ați plecat în SUA pentru a studia cu Serghei Babayan. Erați deja un pianist format. Care au fost cele mai neașteptate diferențe față de Rusia (în ceea ce privește publicul, profesorii, modul de a preda etc.)? Sunt americanii mai superficiali, așa cum le place europenilor să creadă?

Lucrurile nu stau chiar așa, iar această perspectivă asupra Americii este cu siguranță greșită. Condițiile pentru muzicieni sunt fantastice. Biblioteca din Cleveland a reprezentat paradisul pentru mine. Cred că e important de menționat faptul că pianistul Sergei Babayan, cu care am studiat acolo, a terminat și el Conservatorul din Moscova. Sistemul din Rusia este foarte diferit, însă acest aspect nu-l face nici mai bun, nici mai rău decât cel pe care l-am descoperit în America. De exemplu, armonia pianului era tratată drept un subiect extrem de serios, mai ales la Institutul Gnesin. Așadar, atunci când am ajuns în Cleveland, această parte a studiilor nu a fost o provocare pentru mine.

În ultimul număr al revistei Diapason, Nelson Freire își amintește cu încântare cum v-a remarcat, împreună cu Martha Argerich, la Concursul Chopin. După ce ați câștigat Concursul Ceaikovski, ați simțit că lumea așteaptă prea mult de la dumeavoastră? De la o zi la alta, responsabilitatea față de muzică parcă este mai mare, nu-i așa? Ce s-a întâmplat imediat după concurs?

Nimic nu se compară cu presiunea unei mari competiții de pian. Perioada care a urmat Concursului Rubinstein, din 2011, a fost extrem de intensă, pentru că am cântat într-un concert de gală în Israel și am avut un număr semnificativ de alte concerte și recitaluri, ca urmare a faptului că am obținut locul întâi, iar în ziua următoare eram deja în avion și trebuia să aleg un instrument pentru Concursul Ceaikovski. A fost un moment extrem.

Părinții dumneavoastră sunt muzicieni. Care sunt primele amintiri muzicale?

Ascultarea simfoniei tatălui meu.

Care este cea mai intensă experiență muzicală a dumneavoastră ca spectator? Un concert care v-a tulburat în mod deosebit.

Atunci când Sergei Babayan a cântat Variațiunile Goldberg la Festivalul Verbier din 2014. Aceasta cred că a fost cea mai intensă experiență pe care am avut-o vreodată într-un concert, ceva ce nu voi uita niciodată. M-au impresionat și alți pianiști, desigur. Îmi amintesc că, în Japonia, interpretarea lui Stanislav Bunin a Concertului de Schumann m-a emoționat.

Ce înregistrări v-au obsedat la un moment dat? Ați avut discuri la care ați revenit neîncetat?

Interpretarea lui Evgeny Svetlanov a Poemului extazului de Scriabin este o întregistrare de care nu mă puteam sătura și care nu mă obosea niciodată. Eram literalmente obsedat de ea.

Din fericire, există în acest moment mulți pianiști extrem de interesanți, care au între 20 și 30 de ani. Aveți vreun coleg pe care-l apreciați în mod deosebit? (Și de ce?)

Dacă tot am amintit de Scriabin, el este un compozitor pe care îl apreciez din toată inima și cred că Yuja Wang interpretează Scriabin în mod excepțional.