Vivica Genaux și pasiunea pentru muzica barocă

Dacă muzica vocală barocă nu poate fi imaginată fără o extraordinară virtuozitate, un standard imposibil a fost impus, în 1999, de discul cu arii de Vivaldi al Ceciliei Bartoli. După câțiva ani, primele discuri ale mezzosopranei americane Vivica Genaux, dar mai ales cel dedicat ariilor compuse pentru celebrul Farinelli, au demonstrat că imposibilul putea fi depășit la rândul lui, întrucât virtuozitatea artistei a provocat perplexitate printr-o agilitate neomenească. Chiar și așa, virtuozitatea tehnică este mereu însoțită de un simț muzical al unei mari artiste, iar scopul nu este să uluiască, ci să emoționeze. Programul recitalului de la Ateneu, prezentat împreună cu Europa Galante și Fabio Biondi, a fost dedicat lucrărilor lui Antonio Vivaldi.  

Ați studiat cu Virginia Zeani, o mare soprană româncă. Ce roluri ați studiat cu ea și care sunt cele mai importante sfaturi pe care vi le-a dat?

Felul în care am descoperit-o a fost, la fel ca multe alte momente din viața mea, din întâmplare! Pe atunci studiam cu o soprană din Texas, doar pe timpul verii, și ar fi trebuit să mă întorc la Universitatea din Rochester, New York, unde studiam genetică. Eram foarte nefericită pe atunci, dar profesoara mea din Texas m-a sfătuit să merg la Universitatea Indiana, să studiez cu Virginia Zeani, care preda belcanto, o tehnică și un stil care mi se potriveau mie. Am fost foarte norocoasă că părinții mei mi-au susținut când am hotărât să trec de la știință la muzică și așa am ajuns la audiție. Virginia Zeani m-a luat în studioul său și am studiat, atât cu ea, cât și cu soțul ei, Nicola Rossi-Lemeni, timp de trei ani.

Eram foarte tânără pe atunci. Virginia Zeani a debutat când avea, dacă îmi amintesc bine, 17 ani, cu La Traviata, dar cu siguranță mai avusese o mulțime de experiențe incredibile până la vârsta aceea, în timp ce eu eram o tânără necoaptă, o fată de care alții avuseseră grijă până atunci. Totul era extrem de nou pentru mine. Nu văzusem niciodată pe cineva atât de elegant, de frumos, de expresiv și sigur pe sine, era o persoană uluitoare și foarte diferită de tot ce cunoscusem până atunci. Era feminină, în timp ce, din ce în ce mai mult, în Statele Unite, a fi feminină era echivalentul slăbiciunii, așa că femeile încercau să fie cât mai puternice și cât mai masculine cu putință. Pentru mine, a fost prima dată când am văzut pe cineva 100% feminină și mai puternică decât orice altă persoană întâlnită până atunci. Era extraordinară, un adevărat model, de la care am învățat atât de multe… mai întâi din prezența ei și mai apoi din sfaturile ei. Îmi amintesc că avea un accent foarte puternic, atunci când vorbea în engleză, iar odată a venit în sala de clasă și a spus: “Știu că vă amuză felul în care vorbesc, însă eu râd de felul în care voi cântați!” Avea un sens al umorului malefic și cred că am avut de învățat chiar și din asta, dacă privim din perspectiva perioadei în care a cântat ea. Am citit multe autobiografii ale sopranelor din perioada aceea: Galina Vishnevskaya, Beverly Sills, Marilyn Horne. Nu cred că au avut o viață prea ușoară… Deși câștigau foarte bine, trebuiau să lupte mereu pentru poziția lor, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă – cred că există mai multă colegialitate și mai mult spațiu pentru fiecare, nu ne mai simțim amenințați. Cred că Virginia Zeani a fost foarte puternică și elegantă, iar eu cu asta am rămas – că poți să fii feminină și puternică în același timp. A fost o revelație!

Câți ani ați studiat genetica?

Un an și jumătate, dar nu mi-a plăcut. E o poveste amuzantă pentru că, la Universitatea din Indiana, era băiat care studia trompeta și acum a ajuns profesor de biologie. Mereu ne amuzam spunând că am făcut schimb unul cu altul.

La începutul carierei ați cântat cu mare succes Rossini, apoi v-ați îndreptat către opera barocă. Era mai potrivit cu temperamentul, sensibilitatea dvs sau cu vocea dvs?

Asta a fost o altă întâmplare. După ce am cântat Rossini timp de trei ani, oamenii au început să întrebe ce altceva mai pot să cânt, dar nu prea știam ce să răspund. Nu am cântat Mozart și nici acum nu prea cânt… cred că nu se potrivește pentru tipul meu de voce. Dar revenind la baroc, am avut norocul să-l întâlnesc pe Matthew Epstein, care cred că pe atunci era director artistic la Opera Lirică din Chicago. S-a uitat la mine și a zis: “Tu trebuie să cânți Hasse!” Iar eu nici măcar nu știam cine este acest Hasse! În final, am descoperit că Hasse a fost unul dintre cei mai faimoși compozitori de la 1700, comparabil cu Händel, Haydn și marii maeștri ai acelei perioade… Matthew Epstein nu mi-a spus niciodată dacă știa că René Jacobs căuta chiar atunci pe cineva pentru o operă de Hasse sau dacă a fost o coincidență ori pur și simplu noroc, însă peste o lună, în urma acelei conversații, am fost învitată să cânt pentru René Jacobs la Staatsoper din Berlin – să dau audiție pentru o operă de Hasse! A fost unul dintre cele două momente din viața mea când am obținut un rol în urma unei audiții. René Jacobs m-a angajat pe loc, iar în anul următor, când am auzit pentru prima dată orchestra Concerto Köln, am fost extrem de emoționată, simțeam că era ceva cu totul neobișnuit. Era pentru prima dată când auzeam o orchestră barocă, iar ce am simțit fost exact ca momentul din Vrăjitorul din Oz, când Dorothy deschide poarta către acel tărâm minunat, plin de culoare. Când i-am auzit cântând a fost ca și cum aș fi auzit culori nu doar necunoscute, dar nici măcar imaginate, iar faptul că am fost invitată să cânt cu ei, să fiu parte din acea lume extraordinară, să experimentez cu toate acele culori… a fost minunat! M-am îndrăgostit iremediabil de muzica barocă datorită sunetului, datorită participării instrumentelor, dar și datorită felului în care era scrisă pentru voce. Întotdeauna mi-a plăcut coloratura cu latura spectaculoasă, de mare virtuozitate, dar mi-au plăcut și ariile lente (cum este și celebra Ombra mai fu), mi se părea că toate scot la iveală atât de multe emoții și îți lasă timp să le trăiești. E ca și cum ai intra într-un jacuzzi și îți permiți să te relaxezi, să explorezi fiecare nuanță a unei emoții, a unei situații, a unei probleme, bucurii, iubiri… De atunci am rămas fidelă operei baroce, fiindcă a deschis o întreagă nișă pentru mine, iar apoi, așa cum știți, înregistrarea cu ariile compuse pentru Farinelli a devenit cartea mea de vizită.   

Discul Arias for Farinelli s-a bucurat de un uriaș succes în toată lumea. Unele arii erau complet necunoscute, altele erau de o virtuozitate incredibilă. A cui a fost ideea acestui disc? A lui René Jacobs, unul dintre cei mai importanți și inspirați dirijori?

A fost ideea lui René Jacobs și am avut marele noroc să lucrez cu el la început, pentru că nu aveam nici cea mai mică idee despre ce trebuia să fac. În Statele Unite, singura muzică barocă pe care o ascultasem provenea din Anglia și era foarte diferită de cea europeană. Stilul continental este, chiar până în zilele noastre, mult mai visceral, mai liber, mult mai deschis către explorări. Eu cred că muzica barocă englezească este mai pură și mai puțin emoțională, nu are nimic în comun cu tehnica belcanto pe care o folosesc eu. René Jacobs m-a încurajat tot timpul și mi-a exemplificat elemente de tehnică vocală ori de câte ori aveam nevoie. 

Respectul față de mari muzicieni din trecut v-a făcut să realizați un disc omagiu dedicat cântăreței Faustina Bordoni, care s-a născut la Veneția. Ce v-a interesat cel mai mult, ce v-a mirat, intrigat la această cântăreață, soția unui mare compozitor Johann Adolph Hasse?

Cel care m-a făcut să mă apropii de Faustina Bordoni a fost Klaus Müller, un om de știință îndrăgostit de muzică. Atât el, cât și soția lui erau fani ai muzicii lui Hasse și știau mule detalii despre soția lui. Așadar, într-o zi când mă aflam la aeroportul din München, unde concertasem cu o zi înainte, și îmi așteptam zborul spre Veneția, acest bărbat vine spre mine și îmi spune că a fost la concert și că i-a plăcut foarte mult cum am interpretat. Apoi a început să-mi povestească despre Hasse și Faustina Bordoni, iar când am urcat în avion, am descoperit că avem locuri unul lângă celălalt. Conversația a continuat, iar la final m-a pus în legătură cu un muzicolog din Dresda, care m-a dus la biblioteca în care se păstrează toată colecția de opere ale lui Hasse. La rândul lui, acesta a fost cel care m-a pus în legătură cu toți oamenii de la care îmi iau astăzi informațiile. A fost miraculos!

Când cântați sau înregistrați arii în primă audiție mondială abordarea e diferită? Presupune mai multă muncă? Nu puteți să vă inspirați din înregistrările colegilor…

Nu m-am mai inspirat din înregistrările altora de când eram foarte tânără. Pe atunci, o ascultam pe Marilyn Horne, până când cei din jur au început să-mi spună că semăn cu ea. Nu mi-a plăcut deloc ideea… Am o ureche muzicală ce imită foarte ușor, indiferent dacă este o piesă celebră sau nu. Involuntar, imit tempoul sau cadențele. Din fericire, acum am un program pe calculator – Sibelius – în care introduc manuscrisele și pot asculta orchestra. Așadar, fără nicio interpretare, pot asculta progresia armonică, culoarea inspirată de armonii, iar atunci când merg la repetiții am deja un fundament. 

Care următorul disc pe care îl veți înregistra?

Am avut o experiență incredibilă! Am fost invitată de Cecilia Bartoli să cânt alături de ea în Madonna del Lago și așa m-am întors din nou la Rossini… Am fost foarte fericită, mai ales că acum nu mai am atât de multe ocazii să cânt Rossini. Deja am înregistrat la Festivalul din Salzburg, acum câteva săptămâni, și sperăm ca discul să iasă anul viitor. Am ascultat-o pe Cecilia ani de-a rândul, o întâlnisem doar fugitiv înainte, însă a fost extraordinar să lucrez cu ea! Este o persoană foarte pozitivă, cu o energie incredibilă. Dirijorul a fost Gianluca Capuano, cu care am mai lucrat înainte pentru Vivaldi, dar cu Rossini a fost extraordinar! Această experiență mi-a deschis complet sufletul!

De asemenea, cred că va apărea și o înregistrare de la concertul cu Bach Consort Wien și dirijorul Rubén Dubrovsky, care a avut loc anul trecut, în Catedrala Sfântul Ștefan din Viena: un program integral Vivaldi, inclusiv celebrul Nisi Dominus. Mai am un proiect ce se va realiza la toamnă, dar este o punere în scenă, deși mi-ar fi plăcut să-l pot înregistra. Proiectul este inspirat de viața Paulinei Viardot, cea mai tânără fiică a lui Manuel Garcia și sora Mariei Malibran. Va fi un spectacol cu o singură persoană, în care voi avea costume, lumini, proiecții, întreaga experiență teatrală, și voi cânta muzica Paulinei Viardot și o parte din ce a compus ea pentru elevii săi. Era o personalitate fascinantă această doamnă, stăpânea cinci limbi străine, a tradus textele lui Turgheniev și Pușkin…

Pe lângă toate acestea, voi cânta din nou Farinelli.

Ați avut sau aveți o înregistrare fetiș a unui muzician pe care să o ascultați la nesfârșit?

De obicei, ascult fiecare înregistrare din nou și din nou, mă îndrăgostesc de ea, trăiesc prin ea, o ascult din nou și devine parte din mine… Îmi amintesc de un disc fabulos cu Jessye Norman cântând Ultimele patru lieduri ale lui Richard Strauss. Îmi place atât de mult înregistrarea asta! Și un alt disc pe care îl iubesc și care a devenit o parte din bagajul meu psihologic este cel cu arii din zarzuele, un disc pe care Victoria de los Ángeles l-a înregistrat acum mulți ani. 

Care a fost cel mai important eveniment muzical din viața dumneavoastră? 

Momentul pe care îl consider definitoriu pentru tot ce a urmat s-a întâmplat pe când aveam 13 ani și îmi doream foarte mult rolul principal într-un musical intitulat My Fair Lady, pe care îl puneau în scenă în tabăra liceului de muzică din Alaska. În acel an, am plecat într-o excursie: cinci luni în Japonia și cinci luni în Texas. În Japonia, dintr-o întâmplare, am dat peste un exemplar My Fair Lady, în engleză. Am memorat totul în două zile și am tot înnebunit-o pe mama să-mi găsească un profesor de muzică, pentru că voiam să iau câteva lecții, ca să pot participa la audiție. Când am ajuns în Texas, mama a descoperit o profesoară de voce, iar ea a fost cea care mi-a dat primele mele arii de operă și m-a învățat cântecul din My Fair Lady. La întoarcere, am primit rolul – prima mea experiență teatrală – iar acela a fost momentul declanșat totul. Am rămas îndrăgostită de scenă, de cântat, de sentimentul pe care l-am trăit atunci.

Multe dintre înregistrările live ale dumneavoastră de pe Youtube au declanșat sute de comentarii care conțin și comparații cu alți muzicieni. Unii se întrebă cine cântă mai bine Armatae face et anguibus din Juditha Triumphans: Cecilia Bartoli, Karina Gauvin sau Vivica Genaux? Există o competiție reală între artiști sau e pur și simplu colegialitate?

Din partea mea, este colegialitate. Eu cânt pentru că sunt fericită, pentru că îmi doresc să cânt, iar dacă cineva își dorește să mă asculte, este minunat! Sunt bucuroasă că pot face pe cineva fericit și mulți oameni mi-au spus că felul în care cânt i-a ajutat în diverse feluri, poate doar că și-au început ziua mai bine. Eu urc pe scenă pentru că îmi doresc să fiu acolo, pentru că îmi doresc să exprim ceva și să mă simt bine. Nu există competiție. Competiția este cu mine însămi, este legată de cât de bine mă pot simți, cât de bine pot cânta de data aceasta și cât de mult pot împărtăși.

Sunteți interesată de comentariile fanilor? Aveți timp să-i urmăriți?

Nu chiar, fiindcă eu știu cel mai bine cum a fost și cât de mult mă străduiesc ca totul să iasă mai bine în fiecare zi. Știu că nu trebuie să mă opresc din studiat și știu că fac toate acestea pentru arta mea. Sunt foarte fericită atunci când publicul se simte bine, iar dacă cineva nu mă place, nu mă îngrijorez. Nu mă supăr pe nimeni, însă nu sunt disponibilă nici pentru critici constructive, nici pentru cele negative – mă critic serios eu însămi și este de ajuns.

Locuiți la Veneția. Cum ați ales acest oraș? De ce nu Roma sau Florența?

M-am stabilit aici pentru că soțul meu locuia într-un mic orășel de lângă Veneția. Mă amuză situația, pentru că femeile din familia mea au călătorit extrem de mult. Bunica mea s-a născut în Leipzig, s-a măritat și s-a mutat în Mexic. Mama s-a născut în Mexic, dar a fost trimisă în Elveția, după cel de-Al Doilea Război Mondial, ca să întâlnească un elvețian și să se mărite. De fapt, l-a cunoscut pe tata, un american expatriat din timpul războiului, și s-au îndrăgostit. El ajunsese acolo tot pentru studii, dar s-au căsătorit și au plecat în Alaska, unde primise el un loc de muncă. Eu m-am născut în Alaska, am venit să studiez în Italia și am întâlnit un frumos bărbat italian… Aceasta este povestea vieții mele!

Traducerea din engleză de Miruna Mirică-Damian