BIJUTERII CONTEMPORANE

Sunt jurnalist. Scriu. “Da, am remarcat”, o să zâmbești tu. Dar informația e necesară – ea e premisa de la care pornește tema
acestui articol. De la faptul că oamenii care lucrează cu cuvinte (sau, extinzând, cu concepte abstracte) dezvoltă, în timp, o nevoie stringentă de a… face. Obiecte. Lucruri vizibile, care pot fi atinse, care au textură și greutate. Acesta e începutul.

Îmi plac bijuteriile. Și, cum spuneam, scriu, iar mare parte din ceea ce scriu are legătură cu creativitatea și cu oamenii creativi, din cele mai variate domenii.
Dar îmi place și să lucrez cu mâinile – câteodată cuvintele sunt atât de epuizate de sens, încât mi se pare că un obiect ieșit din mâinile mele e mai elocvent decât o conversaţie spumoasă. În plus, îmi plac materialele, texturile, iar când văd un obiect frumos vreau să îl ating. Manualitatea mea însă nu își găsea exprimarea prea clară – workshopurile duminicale din ceainării, oricât de benefice le consider pentru limpezirea gândurilor, erau pentru mine un fel de trailer. Or, eu vroiam să văd filmul complet. Și senzaţia că am găsit ce căutam am avut-o când am descoperit cursurile de bijuterie de la Școala Assamblage:
serioase, intense, fără drăgălășenii inutile dar cu ceva ce părea o implicare de durată. Ca atunci când ţi se spune: “Vreau o relaţie serioasă”. Rămâi sau pleci – nu e cale de mijloc. Ei bine, eu am decis să rămân. O lună mai târziu, după ce am terminat cursul de bijuterie, când lumea mă întreba cum a fost, cel mai des răspundeam direct: “De-abia aștept să mă apuc de lucru”. “Ce lucru?”, se mirau ei, semn că doar mie mi se părea evident că, după ce am terminat cursurile, vreau să fac bijuterii – că doar asta am învăţat. Să prelucrez metalul, să îl topesc și să îi montez pietre; să plece de la mine ceva mai concret decât vorbele. Lor li se părea un demers temerar și îndepărtat. “Nu, nu am stat în bancă să urmărim slide-uri, am avut mâinile ocupate mereu de pilă, ciocan, de brenner și de pensete. Am lucrat. Mi-ai remarcat instantaneu inelul, ai spus că e superb. Da, eu l-am făcut”. Cam astea erau discuţiile. Așa că m-am decis să transform experienţa într-un articol.

JURNAL DE BORD
ZIUA 1. Am emoţii. Parcă mă duc la un examen. Iar faptul că e exact drumul pe care l-am făcut patru ani de acasă la facultate (atelierul e în Cotroceni) nu ajută prea mult. Sunt opt mese identice, echipate cu obiecte mai mult sau mai puţin cunoscute. Cursul îl ţin alternativ (dimineaţă și după-amiază) David Sandu și Andreia Popescu, dar în prima zi vin amândoi; încep să ne povestească relaxaţi lucruri pe care le ascultăm întro asemenea stare de concentrare încordată încât, brusc, am senzaţia că la un moment dat David o să ne întrebe: “Și – aţi remarcat girafa mov care a trecut prin cameră?” Mai târziu o să-mi dau seama că poveștile (nenumărate) ale lui David, despre piticul de la Trezoreria Naţională sau despre cum a căutat pe sub plinte, împreună cu soldaţii, un diamant trimis de Casa Regală, deși par adesea venite de niciunde, sunt metoda lui – genială, zic eu – de a lichefia această încordare aproape tangibilă.

David și Andreia se completează bine, par să aibă un sistem al lor de comunicare, în care știu simultan ce ai vorbit doar cu unul dintre ei. Andreia e imperturbabilă – deși o trag de mânecă trei dintre colegii mei, îmi explică ce avea să-mi spună până la capăt, fără să omită un cuvânt. Apoi, după ce a răspuns celor trei întrebări complet diferite, se întoarce să
verifice dacă am ţinut minte și își reia fraza exact din punctul în care a lăsat-o. Dacă și eu mi-aș scrie articolele cu același focus, aș lua Pulitzer-ul.
Amândoi sunt calmi, ascultă ce ai de spus și te ajută să cauţi răspunsul; nu par cu ochii pe tine, însă mi-am dat repede seama de ce – practic, nu e nevoie să te vadă ca să știe ce faci: “Flacăra ta nu sună bine”, spune David, întors cu spatele către atelier. O oră mai târziu, un fâșâit imperceptibil o face pe Andreia să constate calmamuzată: “A, ai pus piesa direct în acid”.

ZIUA 2. Am mutat alarma ceasului cu 15 minute mai târziu, semn că m-am relaxat puţin. Dar am încă gesturi și emoţii copilărești – să nu rămân ultima, să nu fac cel mai urât proiect. Ca la școală, doar că aici îmi place. Mult. Foarte mult.
Dilema zilei e una existenţială: când am terminat de finisat? (pilit, șlefuit, polizat). Chiar așa… când ai atins perfecţiunea, sau măcar punctul cel mai apropiat? Când spui stop și treci la piesa următoare?

ZIUA 3. Nimeni nu vrea să iasă la masă, iar David și Andreia repetă resemnaţi ceea ce spun probabil fiecărei serii de cursanţi: “pauza vă trebuie, vă odihniţi mâna și ochii”. Evident, ne uităm cu priviri dușmănoase și ne simţim alungaţi – de-abia peste vreo două zile realizăm câtă dreptate au. Suntem prea serioși și prea copilăroși în același timp; de exemplu, faptul că am decis să urmez și cursul de seară în paralel, cu Alis Lalu, mă face să mă bucur cât se poate de infantil că trei zile din cinci nu trebuie să plec din atelier decât seara).

ZIUA 4. Simt oboseala. Mă trezesc greu, dar plec cu senzaţia că asta o să fac pentru totdeauna. Și, cel mai surprinzător e că, pentru un om care se plictisește repede și caută mereu nou și diferit, senzaţia asta e una incredibil de plăcută. Intru în atelier pe finalul unei povești a lui David: “… la absolut fiecare curs am făcut ceva pentru prima dată. Nu există o singură soluţie. Eu fac într-un fel, iar cursantul îmi spune că e mai simplu invers. Și uneori are dreptate. Chiar e mai simplu cum spune el”.
Cursul s-a terminat de 15 minute, iar noi stăm aplecaţi deasupra meselor de lucru – opt oameni care se prefac că sunt invizibili, doar doar mai pot trage puţin de timp ca să nu iasă din atelier. Brusc, ni se pare că statutul nostru s-a schimbat: acum suntem artiști, iar artiștii, nui așa, nu respectă reguli. David anunţă calm: “Dacă sunteţi de acord, la 5.30 să încheiem”. La fel de calm, la 5.45 încă mai explică o sudură.

SĂPTĂMÂNA 2. Discuţiile la masă cu colegii de curs devin mai așezate. “Tu lucrezi deja bijuterie?” “Unde vrei să îţi faci atelier?” “Crezi că fără setul de ponsoane te descurci?” Suntem extrem de diferiţi, dar facem împreună ceva ce ne place enorm și asta începe subtilsă ne lege. Jurnalistul din mine e fascinat de oameni, de felul cum aceeași informaţie primită se filtrează și se transformă la fiecare în cu totul altă imagine. Toţi curbăm aceeși bandă de metal, însă unul vrea să obţină calitate, celălalt vrea să creeze frumos, iar al treilea, să se creeze pe el însuși. Și eu știu ce vreau: să vin aici în fiecare zi. Să pilesc, să măsor, să tai. Să topesc și să o iau de la început. Da, chiar și operaţiunile astea de uzură – le-aș face cu plăcere. Nu e ceva emoţional sau mistic – e pur și simplu răspunsul la o întrebare de la mine către mine: ai face asta? Da, aș face-o. În fiecare zi, ca să primesc la schimb această stare de fericire pură. Puritate 925/1000.

NOTIȚE PE MARGINEA CAIETULUI DE CURS
Iată, acum aveţi imaginea. Și, fiindcă v-am promis că filmul vine la pachet și cu ceva scene extra, iată-le mai jos. Sunt lucrurile pe care le-am aflat despre mine, despre metal, despre oameni și despre bijuterii. Un curs de bijuterie e o combinaţie surprinzătoare de dileme filosofice și acţiuni tehnice foarte concrete. E un curs creativ, care însă funcţionează doar pe baza unei cantităţi impresionante de cunoștinţe tehnice – o sumă de operaţiuni fără de care nu se poate, o succesiune unde nici o etapă nu înseamnă nimic fără cea dinainte și cea de după; unde creativitatea nu e viabilă fără tehnică iar tehnica e insipidă fără creativitate. Dacă ești arhitect, cu siguranţă deja ai rezonat la imaginea asta – la alternanţa de tehnic și estetic. Bijuteria contemporană e, din punctul ăsta de vedere, arhitectură în miniatură, unde momentele de glorie artistică, vizuală, sunt bine temperate de orele de calcul și de schiţele din ce în ce mai precise. Din opt ore de lucru aproape trei ai șublerul în mână, măsurând, calculând. E, la un moment dat, aproape un antagonism în termeni: dacă noţiunea de “curs” înseamnă învăţare, greșeală, îndoieli și reveniri, imperfecţiuni, ștersături și pete de cerneală, exact în cealaltă extremă, bijuteria e atât de aproape de noţiunea de perfecţiune încât a devenit adjectiv: e obiect finisat, întreg, impecabil, frumos – sau, în orice caz, cu toate atributele estetice prezente. Apropo de asta, respectul meu pentru designerii de bijuterie de artă a crescut exponenţial, pentru că acum ȘTIU ce înseamnă fiecare piesă la care mă uit, știu exact câte ore de muncă presupune fiecare piesă adăugată, fiecare sferă impecabilă, știu că o dungă de o jumătate de milimetru cu altă textură presupune patru operaţiuni succesive minuţioase… pe scurt, știu. Ia respectul care înainte se adresa demersului artistic, cumva abstract, acum a căpătat o latură concretă adresată omului.

EXECUȚI SAU INOVEZI? Asta a fost prima dilemă la curs, prima segregare. Creativitate versus disciplină. Faci ce e frumos sau ce e complicat? Urmezi proiectul sau îl personalizezi? Minunate întrebări – afli atâtea despre tine! Alegerea între a crea obiectul perfect, SAU a învăţa tot ceea ce se poate învăţa, a sacrifica imaginea în slujba acumulării de informaţii; sunt convinsă că genul ăsta de alegere ne definește pe fiecare în multe alte momente din viaţă. Când cumpărăm haine sau facem o petrecere, când ne înscriem copilul la grădiniţă sau alegem un anume câine ca animal de companie.

UNEORI, MESERIA SE ÎNVAȚĂ, NU SE FURĂ.
După cursuri, am răspus de câteva ori la întrebarea pusă cu zâmbet în colţul gurii: “Da’ te învaţă, mă, ceva?” Prima dată când am auzit-o m-am blocat. Serios, cum să formulezi o astfel de întrebare, când eu povesteam de aparatul de trefilat și de brenner și de platband și de duza mică cu care lipitura iese mai fină? Dar lucrurile erau evidente doar pentru mine, pentru că cele două săptămâni de curs se desfășuraseră cu o naturaleţe remarcabilă: am intrat într-un atelier de bijutier care m-a așezat la o masă identică cu a lui, echipată cu aceleași unelte ca ale lui, și m-a învăţat tot ce știa (mai bine zis, tot ce a fost omenește posibil să îmi transmită în timpul fizic avut). Pe mine și pe cei șapte colegi ai mei. Și totuși, întrebarea apărea. Mulţi cred că e genul de meserie care se fură. David nu crede asta. A lucrat bijuterie de la 13 ani, cu profesori generoși, care nu și-au ţinut meseria secretă. Așa că nici el nu înţelege de ce ar face-o. Ar fi un nonsens să pui la punct o școală de bijuterie dacă nu ţi-ai dori să împărtășești meseria asta cu alţi pasionaţi. Practic, din 2010, de când a înfiinţat Școala de Bijuterie Contemporană Assamblage, participarea lui la târguri a fost aproape exclusiv destinată promovării cursurilor care se pot urma aici. Cele intensive, cu el și cu Andreia Popescu, cel de seară cu Alis Lalu, workshopuri de 1-2 zile pe teme definite sau cursuri de weekend. Apropo – știi care a fost primul lucru pe care mi l-a spus David, cu un zâmbet molipsitor, când ne-am întâlnit în aprilie la târgul de bijuterie Autor: “Știi, 20 dintre cei 70 de participanţi la ediţia asta au trecut pe la Assamblage”. Să-ţi mai spun cât era de mândru și, cumva, emoţionat? QED.