Pe urmele comorii din Valea Verde

E vineri seară târziu și noi trecem printr-o pădure. În liniștea lăsată, zăresc silueta unui animal, mai mare decât un iepure, mai mic decât o căprioară.

,,Uite!’’, îi spun eu soțului meu întorcându-mi capul, ,,cred că am văzut o vulpe!’’. Vulpea e urmată de un șoricel care ne trece în grabă calea. Alertă, îmi măresc ochii în așteptare. Ajungem pe culmea unui deal unde un indicator ne spune că am ieșit din județul Sibiu, unde am intrat rămâne un mister însă. Continuăm atenți câțiva kilometri observând urmele șterse de vreme de pe bornele kilometrice care spun îndeajuns încât să descifrez că suntem pe drumul cel bun. Niciun alt indicator, nimic, dar eu știu că am intrat în Cund și că aici e Valea Verde.

Oprim lângă o casă cu o hartă mare pictată pe peretele întreg: Valea Verde ne așteaptă chiar în față. Calea ni se deschide înaintea ochilor, făcând loc unui așezări luminate. În fața porții mari de lemn ne așteptă cineva. Suntem conduși spre apartament, ni se fac prezentările și suntem invitați la o cină târzie.

A doua zi ieșim din nou din sat pe drumul care duce înapoi spre pădure. Trecem printr-o vale verde nelocuită și odată ajunși la un loc special ales, își face apariția din spatele unei mașini special concepute Matilda, ghidul nostru, un Viszla unguresc. O pornește într-o direcție doar de ea știută sus pe deal. O urmez cu pași mari ca nu cumva să pierd momentul descoperirii comorii.

Rămân pierdută-n gânduri pentru o clipă conștientă doar de covorul de frunze care se așterne la picioarele mele. Dintr-odată, din agitația creată, revin la realitate și-mi dau seamă că Mati a găsit ceva. O iau înspre locul unde se adunase toată lumea plină de curiozitate. Cineva ține în palma întinsă o mogâldeață neagră asupra căreia toți ochii stau ațintiți. Îmi aștept rândul să țin și eu în mână micul și delicatul bulgăre negru. Trufa e ușoară și ciudată și refuză să-și dezvăluie secretele încă. Nu mă dau bătută și ridic instinctiv palma întinsă spre nas. Inspir profund. Mirosul e neașteptat de cunoscut: miroase a pământul din care vine și din care își trage șeva. O bag în buzunar și mă pierd din nou în gânduri legate de aceste ciuperci comestibile bizare de la Cund care cresc la rădăcinile carpenilor, fagilor și ale stejarilor sub forma unei cupe și cum își închide treptat marginile pentru a cuprinde în ea toată esența pădurii.

Odată reîntorși la Valea Verde, scot trufa din buzunar și o pun pe una din mesele de pe terasa restaurantului sperând ca acest gest intim de o fi ținut atât de aproape chiar și pentru atât de puțin să facă acea cupă cu aromă de pământ să se deschidă și să mă lase să sorb cât pot din ea. Restaurantul e amplasat în fostul șopron al gospodăriei, de fapt o sală mare cu ferestre de jur împrejur, frumos restaurate care își păstrează trăsăturile originale. Deasupra ferestrelor sunt fotografii din viața de zi cu zi a sașilor, găsite prin podurile caselor din sat. După puțin timp, pot în sfârșit să încerc pâinea prăjită cu unt și bucăți răzuite de trufă, felul perfect pentru a aprecia cu adevărat gustul de trufă, mi se spune. Privesc cu mirare la striațiile albe de pe fâșiile maronii cu marginile negre dantelate care le încadrează frumos și sunt fericită că în sfârșit îi voi descoperi secretele. Trufa are un gust fin, subtil, abia perceptibil, dar o aromă inconfundabilă.

Aceasta se explică prin faptul că suntem la început de sezon iar trufele își conturează aroma tot mai puternică pe măsură ce se aproprie iarna. Continuăm cu foie gras și trufă, gustăm și dintr-o friptură de vită argentiniană cu piure de cartofi, sos de vișine și trufă rasă. Ne bucurăm și de rețeta casei, ravioli umplut cu gălbenuș de ou și omiprezenta trufă și terminăm cu o brioașă de ciocolată și, bineînțeles, frișcă cu trufă. Bem vin roșu și alb și ne continuăm conversațiile de la vânătoare. Seara se termină târziu, iar eu adorm în sfârșit liniștită sub ochii țăranilor sași care veghează asupra mea de pe pereții camerei decorate simplu.

În ultima zi, mă refugiez în curtea din spate. Trec pe lângă tăblițele de lemn din grădina de zarzavaturi și mă îndrept spre iaz. Desculță, mă opresc din drum să ascult sunetele naturii – sunt multe și nedeslușite. Mă așez pe pontonul din lemn, îmi las piciorul gol să atingă apa și simt cum acest gest atât de simplu și natural îmi trezește simțurile. Îmi ridic privirea spre ce-a fost ieri și dincolo de dealurile și pădurea din jur înțeleg pentru o clipă ce înseamnă Valea Verde. Părăsim satul și trecem pentru a treia oară prin valea nelocuită care încă ascunde comori nebănuite. Mi se pare mai frumoasă ca niciodată și privesc pe geam ca și cum aș trece pe acolo pentru prima oară. Lăsăm în urmă indicatorul care ne invită înapoi în județul Sibiu și în lume. Lăsăm în urmă totul, dar nu și Valea Verde care rămâne ascunsă undeva într-un loc binecuvântat unde doar un vânător de comori adevărate poate să o găsească. www.cund.de