Toda porque te amo, Habana!

Credeam că drumul nu o să se termine niciodată. Diferențe de fus orar, bagaje jefuite în Mexic, aeroport, avion, aeroport… și totuși, iată că am aterizat. În Havana. Vacanța de vis. Îmi propun să uit de toată neplăcerile și să mă simt minunat.

Aeroportul – vechi, seamănă cu Aeroportul Otopeni acum 20 de ani. Luăm un taxi (citisem că sunt sigure) și ne îndreptăm spre oraș. Șoferul- vesel, comunicativ, ne spune o grămadă de lucruri în spaniolă, râde el, râdem și noi chiar dacă nu înțelegem mare lucru.

Ne apropiem de oraș. Un soare strălucitor luminează o așezare care pare abia ieșită dintr-o conflagrație. Una dintre fete mă întreabă dacă asta e Havana. Îi răspund fără prea multă energie. O Doamne! – spune involuntar. Îmi vine să spun același lucru, dar mă abțin; mă gândesc însă ce vom face 10 zile într-un oraș care arată ca o ruină. Unde sunt imaginile strălucitoare, pline de culoare pe care le văzusem pe Travel and Living, în recenzii pe internet și în orice Google search?

Ajungem la Hotelul Telegrafo, foarte bine cotat pe Tripadvisor. Șoferul de taxi ne cere prețul corect, răsuflu ușurată. Cobor din taxi și observ cum o femeie cu un tricou larg, galben, se desprinde din mulțimea de pe trotuar și se îndreaptă energic spre mine cu o foaie pe care e scris numele meu. Se oprește și mă întreabă dacă sunt Mena Ianculescu. Sunt. Circumspectă, îi spun că da – simultan, încep să intru în panică gândindu-mă la ce va urma; bănuiam că nu mă caută să îmi ureze bun venit. Surpriză însă – exact de-asta se afla acolo, se afla Julia iar pe parcursul șederii mele în Havana urma să fie asistenta mea. Panica și adrenalina cresc vertiginos; încerc timid să îi explic că eu nu am cerut asistentă. Julia mă lămurește categoric: dacă eu sunt Mena Ianculescu ea e asistenta mea. Logica ei pare fără breșă, Continui totuși, perseverent, spunând că nu am nevoie. Îmi răspunde calmă să stau liniștită pentru că va fi lângă mine tot timpul. Îmi propun să rezolv problema după ce mă cazez.

Mă îndrept spre recepție cu asistenta Julia după mine și, cu ceea ce-mi rămăsese dintr-un zâmbet, îi explic recepționerei că am o rezervare la Hotel Telegrafo. Recepționera îmi zâmbește, zâmbesc și eu mai larg, zâmbește și Julia. Răspunsul recepționerei mă lasă perplexă: Așa e, aveți o rezervare, dar noi nu avem camere. Adică cum? refuz eu să înțeleg realitatea. Adică… simplu: trebuie să merg la un alt hotel. Spun că e innaceptabil. Julia se revoltă și ea. Recepționera e imperturbabilă. Disputa continuă, asistenta Julia obosește și merge să stea pe canapea langă copiii mei. A trecut o oră, sunt epuizată, Julia, asistenta mea, pare și ea epuizată după ce a aflat toată istoria vieţii copiilor mei.

Decid să merg la Hotel Florida, alături. Julia se retrage, dar aflu că va reveni mâine după ce luăm micul dejun pentru a stabili programul zilelor următoare; soarta noastră pare petcetluită. Luăm cheile și ne îndreptăm spre camere. Cum trecem de recepţia mai mult decât modestă, ajungem într-un patio spectaculos, în stil colonial: foarte înalt, cu lumină naturală și palmieri, placat în intregime cu marmură. Camerele însă miros a igrasie și vechi, sunt întunecate, robinetele de la baie curg încontinuu iar ferestrele mici dau într-o curte interioară, care miroase a mâncare.

Dimineaţa luăm micul dejun în acel patio minunat. Bufetul e mai mult decât minimalist: ceai, cafea, pâine, câteva produse de patiserie și un platou mare cu fructe exotice. Mă îndrept vertiginos spre platoul cu fructe, dar încercarea de a le muta în farfurie îmi e blocată de faptul că feliile de papaya nu se desprind una de alta. Mă uit cu atenţie: s-au lipit între ele pentru că sunt uscate – probabil stau acolo de zile întregi. Mă rezum la pâine cu unt. Văd că ceaiul s-a epuizat și rog să mi se aducă un ceai verde. Nu mai e, mi se raspunde. Atunci orice fel de ceai. Nu mai avem ceai deloc. Întreb unde aș putea găsi o cafenea deschisă sau ceva asemănator unde să putem mânca. Nu sunt, mi se răspunde amabil. Între timp, la cerere, suntem mutaţi în camere complet renovate – foarte înalte, iar pereţii păstrează în mare parte pictura din perioada înfloritoare a orașului. Baia e îmbrăcată în marmură, iar ferestrele mari dau spre strada principală a centrului vechi: Calle Obispo.

O descopăr pe asistenta Julia așetptându-mă răbdătoare în patio. Hm, deci n-a fost un vis bizar, chiar am o asistentă. Ne propune programul care conţine clubul Tropicana, plajele de la Varadero, apoi un spectacol de muzică cubaneză la Pinar del Rio etc – pentru toate are bilete. Totul costă cam 600 dolari, sunt anunţată. Iar serviciile ei? Întreb precaută. Nimic, binenţeles. Plătesc, Îmi dă un număr de telefon la care răspunde oricând și pleacă fericită. De atunci n-am mai văzut-o. Cele zece zile de asistenţă se transformaseră în căteva minute în care îmi vânduse bilete la spectacole. În seara următoare ne îndreptăm spre Tropicana, încă nu prea siguri că putem intra cu biletele Juliei. Înăuntru, multe mese lungi și înghesuite; interesul commercial primeaază în faţa confortului și esteticului. Comandăm de băut…și chelnerul pune în dreptul nostru o sticlă de rom și patru pahare. Ni se spune că trebuie să ne servim singuri. Așa facem. Spectacolul e o explozie de lumini, culoare, muzică și femei frumoase, cu corp sculptural.

Străzile Havanei sunt și ele un spectacol în sine: mașini din anii ’50 colorate pestriţ, localnici care te opresc la tot pasul să îti propună havane sau tot felul de chilipiruri, dansatori în costume spectaculoase, artiști de stradă cântând muzică cubaneză. Dimineaţa devreme îmi place să deschid obloanele camerei și să urmăresc forfota străzii: mici magazine familiale care se aprovizionează, oameni care trec grăbiţi spre serviciu sau alţii care se așeează pe un colţ de trotuar și își aprind o havană.

Profităm din plin de locaţia hotelului, e aproape de orice: de Muzeul de Arte Frumoase, de Bodeguita del Medio – locul în care se spune că s-a inventat mojito, de barul El Floridita, unde își petrecea timpul Hemingway, împreună cu localnici sau prieteni celebri. Se pare că obișnuia să spună “My mojito in Bodeguita, my daiquiri in Floridita”. Într-o dimineaţă, aflăm de o paradă populară și mergem într-acolo. În drum, ne oprim la Museo del Revolucion, o fascinantă împletire de adevăruri istorice și texte propagandistice. Străzile din apropierea bulevardului principal sunt flancate de autobuze vechi și șoferi plictisiţi care fumează și discută cu jandarmi. Mulţi tineri în coloană, multe pancarde, unele târâte, altele susţinute fără entuziasm. Mă întreb care e diferenţa dintre evenimentul de lansare a unui candidat la președinţie într-un stat democratic și manifestarea populară din Cuba – în fond, aceleași autocare aduc aceiași oameni dezinteresaţi la aceleași manifestaţii plicticoase. Motiv de reflecţie.

Taximetristul cu care ne întoarcem de la paradă e extrem de amabil – iar asta, surprinzător, nu e o excepţie: aș vota oricând Havana ca având cei mai prietenoși și corecţi șoferi de taxi din lume. Facem conversaţie și îi spun că am vrea să mergem la Varadero. Ne poate ajuta, zice el, așa că stabilim o întalnire pentru a doua zi dimineaţa. În drum spre Varadero Enesto, șoferul oprește la un restaurant, ne arată o tarabă lângă și ne spune că acolo putem bea cea mai bună Pina Colada din lume. Pe tarabă sunt înșirate în devălmășie un blender, sticle de rom, nuci de cocos, ananas, cuţite, pahare. Ne îndreptăm într-acolo în timp ce Ernesto ne spune că unul din cei doi bărbati din spatele tarabei a câștigat toate concursurile de pinacolada din ultimul timp. Cocktailul e preparat sub ochii noștri, iar la final ni se indică o sticlă de rom. Ce să facem cu ea? Simplu: să ne punem cât rom vrem. Ne dozăm fiecare cantitatea de alcool și gustăm. Papilele gustative explodează, romul pus din belșug își spune rapid cuvântul, tot ce știam până atunci despre Pina Colada își pierde sensul – marile restaurante ar trebui să își trimită barmanii aici pentru instruire. Ernesto zâmbeste mulţumit, întreabă dacă a avut dreptate. Ne declarăm entuziasmul deplin.

Ajungem la Varadero: nimic special, nimic care să deranjeze prea mult. Plaja curată, palmieri, șezlonguri decente. Vrem să mâncăm ceva dar oferta – de ce nu mă mai miră? – e limitată. Optăm pentru o terasă de langă plajă care seamănă mai mult cu o cantină – ciment pe jos, scaune de plastic. În Havana însă mâncăm în fiecare zi la restaurantul San Cristobal Paladar, din strada San Rafael. Zilnic homar, pește și creveţi proaspeţi. Fără a fi un loc cu pretenţii de restaurant gourmet totul e bine gătit, iar ca bonus, au un mojito excelent.

Ne pregătim de plecare. Aș mai fi stat câteva zile. Sau chiar mai mult. Paradoxal, intrasem cu 10 zile în urmă într-o Havana devastată și părăseam un oraș fascinant. Ce făcuse diferenţa? Arhitectura superbă a clădirilor? Oamenii veseli și senini? Mojito-ul și Pina Colada fabuloase? Mașinil desprinse parcă dintr-un film de epocă? Spectacolul colorat și pestriţ al străzii? Paradele populare? Pianistul din hotelul Ambos Mundos? Mitul lui Che Guevara, prezent pretutindeni? Dar ce sens ar avea să analizez raţional magia orașului?

Todo porque te amo, Habana!