„Dacă totul ar fi frumos, nici nu ai mai ştii ce e acela frumos”

Cu sau fără imensul succes al brandului Musette, pasiunea fondatoarei tot ar fi izbutit într-un alt domeniu. Nu s-ar fi putut altfel şi te lămureşti de acest lucru în doar câteva minute după ce o întâlneşti pe Cristina Bâtlan. Secretul creşterii viguroase a firmei şi devotamentul clienţilor stau în pasiunea pe care Cristina o inspiră celor din jur, în fiecare zi.

S-ar fi putut naşte Musette altundeva decât în Romania?

Pot spune că Musette este o idee născută aici, pe care am crescut-o eu şi soţul meu Roberto. Tatăl meu mă vedea medic. Mama nu se pronunţa. Eu voiam, la un moment dat, să fac… silvicultură, căci iubeam natura şi mergeam în fiecare wekeend pe munte. După Revoluţie, am ajuns la Drept, unde mergea toată lumea pe atunci. După doi ani, mi-am dat seama că nu o sa practic niciodată Dreptul, nu îmi plăcea deloc.
Pe de altă parte, de mică aveam o pasiune pentru modă, dar nu îmi dădeam seama. Mama mea lucra la Adesgo, iar eu îmi făceam haine din ce inova ea la serviciu. Aflam mereu ce e nou în domeniu. În timpul facultăţii, am început să vindem ţesături. Am fi putut continua pentru o diplomă, dar nu am vrut. O diplomă ne-ar fi făcut să ne îndoim de alegerea noastră, să zicem: „Dacă nu merge asta, mă întorc la…” Dar noi nu ne-am lăsat şansa de a ne întoarce nicăieri. E foarte bine să poţi face asta când eşti tânăr. Nu voiam nici să acceptam bani de la părinţi. Am făcut totul împreună, de la zero.

N-aţi simţit nevoia de şcoală pentru a reuşi în lumea modei?

Pasiunea ne-a fost şcoală. Dar pasiunea înţeleasă altfel decât în mod obişnuit. Una e visul, alta e realitatea. Pasiunea propriu-zisă e 10%, restul e experimentare, care include atât lucruri plăcute, cât şi neplăcute. Trebuie să le trăieşti pe ambele.
Moda înseamnă şi nervi, certuri, nereuşite, zile prelungite, nopţi nedormite. Toate fac parte din frumuseţea visului tău, ele nu pot fi date la o parte. Dar eu şi Roberto nu ne-am dat înlături de la muncă şi am reuşit. Dacă totul ar fi frumos, nici nu ai mai ştii ce e acela frumos.

Dacă vă uitaţi în urmă, care a fost aspectul decisiv care v-a atras succesul?

Nici eu, nici Robeto nu au fost niciodată angajaţi şi aproape că nu ştiam nimic despre ce înseamnă o companie. Nu ştiam ce înseamnă să fii şef şi n-am fost niciodată şefi ca la carte, cu reguli învăţate. Totdeauna am acţionat cum am fost educaţi şi după cum am simţit. Norocul nostru – şi cred că în business trebuie să ai noroc – este că am început pe o piaţă virgină. Am fi putut, în foarte multe momente, s-o fi sfârşit prost, să nu înţelegem care sunt noile trenduri ale pieţei. Au fost mulţi cei care au început un business de comerţ şi au stagnat, n-au ştiut să schimbe produsul pe care îl comercializau.
Legătura ta cu produsul, atunci când doar îl vinzi, este prea slabă. Nu te poţi implica. Asta am simţit noi atunci când am vândut ţesături. Când lucrezi cu ţesături, informaţiile sunt foarte multe şi îţi vin foarte repede, cu un sezon înainte, comparativ cu zona de produs finit: haine şi pantofi. Astfel, eu m-am antrenat ani mulţi să fiu bună în acest domeniu. Atunci când am început să creez pantofi, toate propunerile mele erau foarte avangardiste. Permanent eram înaintea celorlalţi, aşa că am devenit trend-setteri pe piaţă.
Pot spune că a fost şi noroc, dar şi că mi-a plăcut mult. Eu vedeam peste tot numai modă. Mergeam la toate târgurile din lume, în fiecare săptămână eram într-un avion. Am avut sezoane în care am văzut chiar şi 50 de show-uri de modă, la toţi marii designeri. Încetul cu încetul te transformi, judecata ta se schimbă şi este uşor când poţi să compari, decât să creezi totul de la zero.

Se spune că este dificil să ajungi sus, dar şi mai greu să rămâi acolo. Care sunt cele mai mari provocări?

E foarte greu să ajungi primul şi e mai greu să te menţii. Idealul celor de sub tine este să te ajungă, dar tu trebuie să ai un ideal mai mare. Nu îţi poţi propune să nu fi prins de alţii; acest lucru nu ar fi un ideal. Trebuie să reuşeşti să îţi setezi aşteptările tale şi ale echipei pentru un ideal mai înalt decât acela de a fi primul.
Eu am simţit asta când am desenat primii pantofi şi primele genţi. Mi-am spus că eu nu voi ieşi din birou până nu voi face în fiecare zi ceva nou şi niciodată nu o să mă uit la alţii. În România nu intru în niciun alt magazin, nu mă interesează niciun alt brand, pentru că poţi să foloseşti o informaţie fără să şti că ai folosit-o. Mai ales în modă, poţi să ai idei care vin de undeva. E o informaţie subliminală, care îţi rămâne în minte şi pe care o scoţi la un moment dat, o asociezi cu ceva.
Cu siguranţă că toţi ne inspirăm de undeva. S-a întamplat ca şi invenţii să fie create aproape simultan de oameni din zone diferite, care nu au comunicat niciodată. Astăzi am văzut un show de la Paris de la Dior, iar modelele defilau cu nişte cizme pe care le-am făcut noi şi am căutat pe net când le-am făcut. Am trecut de 2014 şi nu le-am găsit, poate sunt din 2010. Mereu ţi se cere să faci ceva nou şi uiţi să te uiţi în trecutul tău, care poate fi nou pentru alţii, iar trecutul lor poate fi nou pentru tine. Până la urmă, cred că totul a fost inventat.
La mine există inovaţia permanentă. Mereu vin cu ceva nou şi util, nu creez lucruri de dragul de a face chestii, căci mi se pare o risipă. Nu facem pantofi scumpi, ci atât de bine cât putem noi la momentul respectiv. Tot ce ştim mai bine punem într-un produs, chiar dacă un produs nou aduce un risc pentru cei care îl testează. Încercăm să menţinem cel mai mic preţ. Cumpăram totul la prima mână, direct, negociem tot, lucrăm singuri, nu plătim alte firme. Şi încercăm să avem preţul cel mai mic, căci acesta e iarăşi un mod de a proteja mediul.

În ultima vreme, aproape că nu există casă de modă care să nu vobească despre creaţii sustenabile, prietenoase cu mediul. Ce preţ să punem pe aceste sloganuri?

Mi se pare o mare ipocrizie. Dar ce mă miră şi mai mult este cum de mai găsesc clienţi pe care să-i păcălească să cumpere. Mi se pare că, pe cât de mult se spune asta, noi nu o să spunem vreodată. De ce i-am considera pe oameni proşti?
Eu consider că clienţii Musette nu sunt aşa, ci muncesc pentru bani. Eu le spun tuturor celor din fabrică că clienţii noştri muncesc pentru bani, iar noi trebuie să lucrăm cu respect pentru munca clienţilor. La Musette, noi producem piele. Din păcate, atâta timp cât se va consuma carne, vor exista piei. Dar noi nu lucrăm cu piele de şarpe, de crocodil, animale care ar fi cresute doar pentru piele. Nu avem în colecţie astfel de produse şi nici nu vom avea vreodată, indiferent cât am fost curtaţi de unele firme.
Mai mult de atât, pieile pe care le folosim, cele de viţel, sunt adunate din România. Adunăm pieile din sat în sat, nu de la un abator unde încărcăm un camion de piei. Nu încurajăm producţia de piei. Nu ne permitem să folosim orice fel de piele. Când folosim piele de la viţei, este vorba de viţei care se nasc morţi – acelea sunt pieile cele mai fine.

Descrieţi-mi puţin cum sunt clienţii Musette!

Clienţii Musette sunt oameni educaţi, care înţeleg cum trebuie să trăim împreună pe planeta aceasta, care e armonia dintre noi. Atunci când creăm un produs, suntem foarte responsabili să punem în el tot ceea ce ştim. Musette nu este despre pantofi, despre modă, ci despre oameni. Atâta timp cât o să ţinem minte asta şi o vom arăta prin colecţiile noastre, oamenii vor simţi. Ei ştiu cât îi iubim şi cât îi respectăm, iar ei ne întorc respectul şi dragostea. De când facem noi pantofi, suntem numărul unul pe piaţa din România.

De ce ar trebui să ţină seama orice brand când vrea să pătrundă pe piaţa mondială?

Cel mai dificil aspect e faptul că eşti necunoscut, eşti nimeni, indiferent ce eşti în ţara ta. Nimeni nu te vrea acolo. Intri pe piaţă, dar trebuie să ai o răbdare extraordinară şi un capital foarte mare pentru a-ţi susţine imaginea în lupta cu cele mai mari branduri. Acolo concurezi cu branduri care au 50 de ani sau mai mult de colaborare cu toate media locale şi clienţii din ţara respectivă. Este foarte-foarte greu să pătrunzi.
E bine să te duci peste hotare numai atunci când ai obţinut tot ce puteai să obţii pe piaţa în care te-ai născut. Dacă nu eşti numărul 1 pe piaţa ta, ce să cauţi în altă parte? Ca să ai o şansă măcar, căci concurenţa este de o mie de ori mai mare… Sau chiar de zece mii…
Nimeni nu te iubeşte, dar nu trebuie să îţi fie ruşine să spui „Asta e o piaţă proastă”. De pildă, la Paris, oamneii merg cu găuri în pantofi. Mă refer la oamenii obişnuiţi, care merg cu metroul, nu la cei care îşi permit cinci perechi noi de pantofi pe sezon. Nu trebuie să ne fie ruşine că am închis un magazin la Paris. Trebuie să recunoşti atunci când nu te potriveşti cu piaţa. La Paris vând brandurile cunoscute internaţional, în general turiştilor, nu localnicilor.
Dacă vrei un magazin bun, ai entry fee de un milion de euro. Sau putem să nu plătim, dar să ştim că, de fiecare dată când nu vindem, cheltuim din acel milion pe care am ales să nu-l plătim la început. Parisul e o piaţă de imagine, nu o piaţă de beneficiu.

Cum arată business-ul acum şi care sunt planurile de expansiune?

Vindem de peste 1,5 milioane de euro pe lună doar în reţeaua noastră, fără a socoti vânzările online. Creştem cu două cifre pe an, iar de la criza din 2008, doar într-un an nu am crescut, ci am fost la break-even. Online-ul creşte cu 100% în fiecare an. Ne vom extinde online internaţional cât mai mult. Avem nevoie şi de parteneri buni pentru transport, căci doar asta ne ţine pe loc.
Poate ne vom extinde în Asia. Suntem foarte curtaţi de o firmă mare din Malaezia, care vrea să ia franciză pentru magazine, ba chiar să deschidă o fabrică. Ei produc maşini şi le-am explicat că, la pantofi, nu e cu nimic mai simplu decât la automobile. În fiecare zi am avut o problemă pe care n-am mai avut-o niciodată. Iar dacă în România o rezolvăm în 3-4 zile, pentru că suntem aproape de Italia, de unde provin echipamentele noastre, în Malaezia ar dura vreo trei săptămâni.
Acum avem 36 de magazine în România şi peste graniţe. Următorul plan important este un proiect imobiliar, care se va desfăşura pe platforma de producţie de lângă cheiul Dâmboviţei. Vom dezvolta o zonă imobiliară, o zonă creativă, un concept care să se potrivească deplin cu Musette. Nu vor fi doar nişte apartamente. Nu avem nevoie de bani, ci de lucruri care să ne reprezinte. Conceptul nostru e că, dacă construim lucruri care să dureze o sută de ani, nu putem folosi materiale care să dureze trei ani. De ce să-i faci omului viaţa atât de proastă astfel ca, în doi ani, să aibă nevoie să îşi schimbe uşile?

Văd că aveţi planuri ambiţioase de dezvoltare… Te mai poţi opri în loc odată ce ai cunoscut succesul?

Tot ce produce Musette ajunge în magazine, nu avem o săptămână de stocaj în depozit. Alergăm tot timpul, niciodată nu respirăm. De aceea avem succes în modă. Nu producem o colecţie care să stea şase luni în depozite. Tu, ca creator, eşti altă persoană în şase luni, produci diferit, iar consumatorul este altul.
Mă întreba cineva acum două zile: „Dar de la început v-aţi gândit că puteţi fi mari?” Şi i-am zis: Da, de la început, din prima secundă. Atunci când am ales numele, ne-am gândit că vrem să fim mari, să scrie peste tot Musette aşa cum scrie Pepsi şi Coca-Cola. Acum, după mulţi ani de business, ne-am dat seama că nu trebuie să ne intereseze acest aspect. Ajungi la un succes şi o bunăstare materiale care îţi sunt suficiente ţie şi pentru încă două generaţii. Cât de avar să fii, ca să vrei ceva şi să nu-ţi poţi permite având o companie de genul Musette?

Dincolo de brandul Musette, cum aţi vrea să o ţină minte lumea pe Cristina Bâtlan?

Eu, de câte ori încep ceva, îmi dau seama că pot să mă reinventez şi că nu mi-e frică nici dacă nu ar mai fi Musette. Pot să fac orice altceva. Nu ar fi uşor să creez Musette de la zero, dar nici imposibil. Când faci ceva, să dai tot ce ai mai bun, dar să nu aştepţi nimic înapoi. Când aştepţi, poţi fi nefericit, poţi avea aşteptări prea mari, în momente greşite.
Am ajuns să ne asigurăm confortul familiei şi să putem să-i ajutăm şi pe alţii. Acum avem alte preocupări pe lângă business: cum să reciclăm, cum să avem grijă de planetă, cum să ne dezvoltăm spiritual. Eu fac yoga, meditaţie, Qigong. Şi de trei ani sunt vegană. Dar nu am făcut schimbarea asta pentru că am fost bolnavă, ci studiind şi experimentând. Trebuie să începi să înţelegi cum este corpul tău, dacă te simţi mai bine sau mai rău.
Consider că, din poziţia mea, trebuie să fiu un exemplu pentru cei din jur. Când noi o să ne schimbăm ca indivizi, se schimbă şi societatea. Nu putem aştepta de la altcineva să se schimbe. În fiecare zi putem face ceva mai bine.
Ar fi bine ca toţi să ne întrebăm, în fiecare zi: „Dacă astăzi ar fi ultima mea zi, îmi place cum am trăit?” Poţi să îţi răspunzi: da, nu, jumătate, un sfert… Când ai multe zile la rând cu nu, nu, nu, nu, e clar că trebuie să schimbi ceva.

Cristina Bâtlan în cinci gânduri fugare

• Ce nu ar mai face dacă ar lua-o de la capăt cu Musette? Multe. Însă nu ştiu dacă lucrurile ar mai fi fost la fel de intense. Dacă aş avea mintea de acum, chit că noi am fost curajoşi, aş risca şi mai mult, aş face lucrurile să se întâmple mult mai repede.
• Magazine online sau de cărămidă? Şi, şi. Omul are nevoie să probeze, dar acasă pierde complet experienţa din magazin. Eu le-am cerut dezvoltatorilor mei de IT să facem un mix de virtual cu real, să comunicăm senzaţii… online. Putem transmite mirosul sau textura materialului prin internet? Nu ştiu, dar la aceasta lucrăm acum.
• Cea mai grea încercare? Naşterea fiului nostru Adi, născut prematur, a fost înscris în acte abia după trei zile. Mulţumim lui Dumnezeu că Adi e perfect, fiind unul dintre puţinii copii născuţi la cinci luni şi jumătate care reuşesc să fie aşa.
• Ce lipseşte României de azi? Suntem complexaţi şi credem că, dacă ne lamentăm, cuiva o să-i fie milă de noi. Bunica m-a învăţat să nu spun nimănui când mi-e greu, căci nimeni nu vrea să audă. Nu avem voinţa să ne schimbăm personal, aşteptăm să ne schimbe cineva.
• Un vis încă neîndeplinit? Visez tot timpul… să călătoresc. Iubesc Asia şi, de câţiva ani, călătoresc. Aş putea zbura 16 ore cu avionul până în Taiwan, doar să beau un ceai.