O poveste despre aristocrația românească – Nadejda Stirbey

Înalta societate nu se ascundea publicului obișnuit. Era vie, dinamică și deloc prețioasă. Exista pur și simplu. Drumul spre înalta societate până la 1945 era presărat cu adevărate inițieri privind comportamentul, vestimentația, măsura cuvintelor în tonalități rezonabile și în gesturi cât mai discrete cu putință. Puteai accede către înalta societate prin puterea spiritului și cu sprijinul unei persuasiuni abia simțite, deloc agresivă.

Înalta societate investea în propria-i spiritualizare, ajutându-i adesea și pe alții fără mijloace, cu ajutorul unor accesorii precum contul bancar, vila suplimentară de la Șosea transformată ocazional în cenaclu literar, club pentru artiști, societate filantropică etc. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreție la primul bal, către vârsta de 15-16 ani, când părinții îl prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaților din lumea afacerilor. La rândul lor, adulții intrau pe scena publică, prin baluri de binefacere, pentru strângerea fondurilor necesare stingerii unor suferințe cotidiene, în fața cărora societatea reacționa cu greutate.

Aristocrația a avut întotdeauna o poveste legată de putere și de export al modelelor. Dar, nouă, celor de azi, ne scapă un amănunt semnificativ. Punctul de plecare. Cum s-a născut de fapt această poveste? Dintr-o necesitate, ar putea fi răspunsul. Este vorba mai degrabă de o atitudine «în trend» cu istoria și întotdeauna pregătită cu schimbările peisajului. Nu este nimic «glossy» și nici vreo urmă de «glamour». Vechii greci au definit fundamental această atitudine în trend cu istoria. Dacă nu o mai puteau păstra, atunci nu mai exista high life. Iar punctul de plecare al poveștii noastre se află chiar în etimologia celui mai uzitat cuvânt, care definește înalta societate: «aristocrația». Avem un cuvânt compus din «aristos» (mai bun, mai înțelept, mai luminat) și cratos (putere). Așadar, pentru vechii greci și întreaga antichitate, era esențial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni.

Noblețea care obligă înseamnă mai multe obligații decât drepturi. Când aceia care joacă rolul unei demografii superioare, consideră că deține mai multe privilegii decât obligații, încetează să fie ceea ce grecii defineau prin aristocrație. Privind chipul Nadejdei realizat de pictorul Alfred Schwarz, putem observa discreția distincției și modestia eleganței. Iar în spatele lor, ușor ascunsă de gesturi delicate, se află foarte multă putere de luptă și perseverență. Toate aceste însușiri dobândite erau folosite pentru împlinirea unui proiect de viață, care nu era diferit de proiectul pe termen lung al României.

Într-una din reședințele aristocratice din Saxa, în Loschwitz, într-o lume liniștită și așezată, s-a născut în anul 1876 prințesa Nadejda, părinții ei fiind principele George G. Bibescu și prințesa Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay. Aristocrația europeană își trăia ultimele decenii de strălucire și, ceea ce este foarte important, aristocrația românească era de peste două sute de ani aspirată în familiile din înalta societate europeană.

În consecință, Nadejda Știrbey (1876-1955) a copilărit în Imperiul German pentru a cunoaște în tinerețe România, țara tatălui dar și a soțului său, iar la maturitate să iubească foarte mult Franța și Parisul. În anul 1895 s-a căsătorit cu vărul ei de gradul al II-lea, principele Barbu A. Știrbey (1872-1946). În București, Nadejda a locuit fie la reședința familiei Știrbey de pe Calea Victoriei, fie la reședința din Buftea, pe care o prefera celei din București.

Nadejda nu a trăit departe de problemele țării adoptive, fiind la București în timpul Primului Război Mondial și retrăgându-se apoi la Iași, în Moldova, odată cu administrația românească, între anii 1916-1918. A participat ca voluntară în corpul surorilor medicale pentru îngrijirea rănițior de război și a refugiaților. Nu a părăsit România, toate întâmplările fiind trecute într-un jurnal pe care l-a ținut în toți acești an. Nadejda fiind de cultură germană, obișnuia să scrie în această limbă. Tot ea descrie și revenirea la București în toamna anului 1918: “Călătoria pe o ploaie torențială, care nu a împiedicat primirile minunate în toate gările și, în fine, sosirea la București. Întîi la gară, chipul mare și bun al lui Berthelot, pe care se prelingeau lacrimi de bucurie, toate acele fețe strălucitoare, începând cu cea a Reginei noastre în costumul de colonel de roșiori. Niciodată nu voi uita frenezia, entuziasmul spontan, nebun, al poporului, Șoseaua străjuită de trupele engleze și franceze și române, bucuria de a le vedea defilând împreună. …Acestea sunt momente care se întipăresc adânc în inimă și pe care nimic nu poate să le șteargă. Întoarcerea în vechea noastră casă de la București, oamenii plângând de bucurie că ne văd, în sfârșit, în această reședință străveche, prima noastră cină cu șampanie, bunătăți, bucuria de a ne vedea îmbrăcați de gală în jurul unei mese, stând de vorbă voioși și cu ofițerii francezi… Mi se părea că visez punând fiecare obiect la locul lui, apoi când totul a fost instalat, mi s-a părut că nu părăsisem niciodată locurile acestea”.

Primele două decenii din viața cuplului s-au derulat în spațiul vastei moșii de la Buftea, palatul bucureștean din Calea Victoriei nefiind locuit decât cu ocazia unor invitații în oraș sau a unor evenimente de familie (baluri, nunți). Așa cum reiese din corespondența purtată cu membrii familiei, Buftea a reprezentat căminul, Nadejda criticând atât clima, cât și societatea bucureșteană, ea preferând un mod de viață retras.

Apreciată de familie și prieteni ca o soție și mamă devotată creșterii celor patru fiice, Nadejda s-a dedicat total unor activități creative în spațiul căminului ei: pictează, brodează, croiește, cântă la pian și vioară, ascultă muzică simfonică, scrie poezii, povești și piese de teatru, comandă și cultivă diferite plante în grădina sa, călărește, se ocupă de întregul complex de la Buftea.

Personalitatea lui Barbu Știrbey, de om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat și negru, de o ținută tipic englezească i-a adus supranumele de “Prințul alb”. Fiicele lui îl divinizau, spunându-se că, întrebate fiind cu cine vor să semene viitorii lor soți, ele ar fi răspuns în cor: “Cu tata!”, ceea ce nu s-a întâmplat, desigur.

Barbu Știrbey a fost pentru regina Maria, consilier politic și economic, prieten, nu doar iubit. Între 1907 și 1927, până la moartea lui Ferdinand, lumea politică românească era dominată de axa Brătianu (cumnat cu prințul Barbu) – Știrbey – Maria – Ferdinand. Barbu Știrbey era și administratorul Domeniilor Coroanei, funcție prin care administra practic averea Casei Regale.

Regina se îndrăgostise de domeniul de la Buftea. Îi plăcea în mod special să se plimbe prin parcul de 30 de hectare, azi și el categorisit drept monument istoric. Soția lui Barbu, Nadejda, se făcea că nu observă, ba chiar se plimba cu regina pe aleile domeniului. Fiindcă Maria se considera “Regină-jucătoare”, multe dintre deciziile de influențare ale vieții politice românești interbelice au fost luate după ce se sfătuia cu prințul Barbu în budoarul de la etajul doi al palatului.

Nadejda a fost singura din familie care a rămas în țară după venirea comuniștilor. Ea i-a supraviețuit lui Barbu încă vreo 14 ani, ultimii fiindu-i umbriți de suferința provocată de paralizia picioarelor. Fetele au plecat toate în străinătate, nici una din ele nu mai trăiește. Palatul din Buftea a fost administrat de Nadejda până în 1949, la naționalizare, după care întreaga avere a intrat în proprietatea statului.