Prințesele pierdute ale Rusiei
Surorile Romanov au lăsat o amprentă discretă asupra istoriei, însă personalitățile lor continuă și astăzi să-i fascineze pe amatorii de mistere. Descendentele ultimei familii imperiale a Rusiei, cele patru fete au crescut departe de privirile curioșilor, fiindcă părinții lor, Țarul Nicolae al II-lea și Țarina Alexandra, au preferat să-și trăiască viața în spatele ușilor închise. În lumea ideală a copilăriei lor nu se întrevedea însă sfârșitul tragic de care au avut parte în vara anului 1918.
Olga, Tatiana, Maria și Anastasia s-au născut în intimitatea reședinței regale de la Sankt Petersburg, într-o succesiune rapidă. De educația lor se ocupa chiar țarina, o femeie retrasă și timidă, căreia nu-i plăcea protocolul exacerbat și putea renunța ușor la privilegii. Ducesele trăiau astfel o viață de familie idealizată, fără să aibă contact cu ceea ce se întâmpla de partea cealaltă a gardurilor. Cu toate acestea, personalitățile lor aproape că se confundau – purtau haine identice, își petreceau tot timpul împreună și se intitulau OTMA – un acronim format din inițialele lor.
Când s-a născut fratele lor cel mic, Țareviciul Alexei – „Speranța Rusiei”, doctorii l-au diagnosticat cu hemofilie, iar fetele și-au asumat rolul de protectori și educatori. Afecțiunea care-i punea viața în pericol trebuia să rămână secretă, fiindcă niciun supus nu și-ar fi dorit un viitor conducător bolnav. Oamenii deja bănuiau că asupra familiei Romanov ar fi trenat un blestem, pentru că așteptaseră atâția ani pentru un moștenitor. Țarina Alexandra se simțea vinovată, căci familia ei era cea care ducea această povară ereditară, așa că a hotărât să retragă definitiv copiii din viața publică și să se dedice întru totul găsirii unui tratament.
Prințesele puteu fi zărite doar în timpul rarelor ceremonii oficiale sau în fotografiile alese cu grijă să apară în ziarele vremurilor. Personalitățile lor nu ieșeau însă cu nimic în evidență, alimentând imaginea unor fete docile și plictisitoare. Mama lor se referea la ele ca la „perechea cea mare”, formată din Olga și Tatiana, și „perechea cea mică”, formată din Maria și Anastasia, fără să le dea prea multă atenție. Totuși, jurnalele lor au dezvălui niște tinere energice și curioase, atât de diferite una de cealaltă.
Olga era visătoare și romantică, iubea muzica, poezia și avea un temperament melancolic. Se străduia mereu să fie un exemplu pentru surorile ei, deși era cea mai vulnerabilă și sensibilă dintre ele.
Tatiana era extrem de organizată și îi plăcea să dețină mereu controlul, ceea ce le-a făcut pe surorile ei să o numească „Guvernanta”. Moștenind distanța mamei sale, părea adesea extrem de rezervată și detașată, dar era considerată cea mai frumoasă, elegantă și enigmatică dintre surorile Romanov.
La polul opus, Maria emana căldură și bucurie, îndrăgea copiii și avea un temperament docil. Autoarea cărții The Romanov Sisters: The Lost Lives of the Daughters of Nicholas and Alexandra, Helen Rappaport, consideră că Maria ar fi devenit o mamă excelentă și datorită grijii pe care i-o purta fratelui ei.
A patra soră, Anastasia, era copilul neastâmpărat al familiei, o forță a naturii care cerea în permanență atenție. Avea o fire manipulativă și dominatoare, o necăjea pe sora ei Maria și reacționa întotdeauna instinctiv și intuitiv.
În 1914, Olga a fost propusă ca viitoare soție a Prințului Carol al României, viitorul Rege Carol al II-lea. Totuși, cum reputația lui străbătuse întreg continentul, prințesa a refuzat categoric, iar la întâlnirea lor s-a comportat atât de urât, încât toată presa scria despre temperamentul sălbatic al surorilor Romanov.
Fetele sufereau în absența unor vești din exterior și din cauza crizelor de isterie tot mai dese ale mamei lor. Vizitele în Anglia, atunci când erau lăsate să colinde orășelele în căutare de suveniruri, sau vacanțele în Crimeea constituiau singurele lor momente de fericire autentică. Pentru toate cele patru ducese, viața ideală se traducea printr-o căsătorie cu un soldat, mai ales după izbugnirea Primului Război Mondial, când Alexandra, Olga și Tatiana s-au oferit voluntare să îngrijească răniți. Surorile mai mari dezvoltă adevărate pasiuni pentru pacienții lor, își scriu și își jură iubire veșnică, deși sunt conștiente că un astfel de legământ nu ar putea avea loc niciodată.
Când revoluția a izbugnit în Petrograd, Țarul Nicolae a fost oprit pe drumul său înapoi spre casă și forțat să abdice. Țarina și copiii au fost arestați în propriul domiciliu, iar toți foștii lor servitor s-au transformat în gardieni. În iunie 1917, familia a fost deposedată de toate bunurile, iar pe 1 august au fost îmbarcați într-un tren cu destinația Tobolsk, Siberia. În clima rece siberiană, sănătatea lui Alexei se deteriora constant, la fel ca și cea a mamei lui, însă fetele erau uimite de frumusețea tărâmurilor pe care nu le văzuseră niciodată. Un an mai tâziu, în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, familia a fost trezită din somn și executată.
Istoria scurtă și condensată a vieții surorilor Romanov, care aveau între 17 și 22 de ani atunci când au murit, spune povestea unor prințese care au avut totul și nimic, fiindcă moșteneau o treime din suprafața lumii, însă nu cunoșteau decât o fărâmă din ea.
