LA GRANIȚA DINTRE ANI
Suntem atât de atașați afectiv de povestea sărbătorilor de iarnă! Însă povestea lor este trăită așa de aproximativ 100 de ani. La începutul secolului XX, jucăriile pentru copii erau pentru cei mai mulți un obiect simbolic, dulciurile sau îmbrăcămintea nouă fiind cadoul primit. Primenirea cu haine noi era făcută de copii de două ori pe an: de Crăciun și de Paște.
Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate față de ceea ce trăim astăzi. La periferiile orașelor și târgurilor îngropate în nămeți sau în lipsa acestora de straturi de noroi și băltoace adânci, sărbătorile iernii treceau cu repeziciune, timpul cunoștea slabe oscilații față de rutina zilelor de peste an. Copiii, care oricum trăiesc într-un alt ritm al vieții, respirau într-o altă cronologie temporală spre deosebire de adulți, aveau bucuriile lor, așteptate cu mare nerăbdare: colindatul cu Steaua, Moș Ajunul, Sorcova; apoi jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse și pustii. Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine și intrăm în cartierele semi-periferice ale negustorilor, comercianților și funcționarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanțat. Ici-colo apărea câte un brăduț împodobit iar sensul de cadou căpăta culoare și conținut pentru toți cei ai casei.
Existau colinde cântate de cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casă iar vizitele rudelor și prietenilor erau cultivate cu fiecare an în perioada sărbătorilor. Mai departe, către centrul orașelor și târgurilor, pe marile bulevarde și arterele proaspăt modernizate, luminile și voioșia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau vreodată; era spațiul cosmopolit al protipendadei; orașul oficial, cu pretenții și prețiozități. Sărbătorile erau gustate în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp iar toaletele pregătite la rândul lor de luni de zile îmbrăcau o lume unită în veselia împrejurărilor dar foarte diferită în aceea a intereselor. Anii puterii populare i-au alungat pe Moș Nicolae și pe Moș Crăciun. Ultimul a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme și botezat mai apoi Moș Gerilă. Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanțele epocii, Moș Crăciun se metamorfozase – așa cum ne arată ziarul Națiunea din decembrie 1948 – într-un proletar robust, alergând prin periferiile înghețate ale unui oraș având în mâna stângă constituția Republicii Socialiste România. Și în timp ce alerga în miez de noapte, vechile accesorii ale costumației de Moș Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă, căciula tradițională iar vestitul palton roșu lăsa vederii un bust dezvelit în oțelul gerului de iarnă. Această imagine arăta clar metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele și sufletele oamenilor. Situația s-a mai calmat către anii ’60 iar proletarul lăsa locul unui Moș Gerilă mai candid, care-și reluase sacul cu jucării, lâsând carnetul de partid pentru alte împrejurări. Dar s-au petrecut și schimbări în bine: bradul de Crăciun devenise o bucurie pentru aproape fiecare casă începând cu anii ’70 iar atențiile față de copii se extind și asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute. Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini și bucuroși întreaga noastră viață, acela nu poate fi decât pragul «Anului Nou». Pentru că există credința, foarte veche, potrivit căreia, după cât de senini și bucuroși vom trece acest prag, tot așa vom și trăi în noul an ce vine. Astăzi cunoaștem sevrajul cumpărăturilor și frenezia timpului care nu mai are răbdare.
Dar cum era cu o sută de ani în urmă? Sau la jumătatea secolului XX? Avem povestea copilului de atunci, din ce amintiri s-au mai strecurat prin trecerea zecilor de ani. Copilul de atunci își amintește că “era o adevărată frenezie pentru noi, copiii, frenezie care a continuat și în timpul războiului. Mergeam cu «Moș Ajunul», cu «Steaua», cu «Sorcova». Când venea rândul Anului Nou era obiceiul ca nașul să-i adune pe fini la el și toată lumea se distra, cu muzică, cu dansuri care erau atunci la modă. Mergeau toți finii la nași cu tort, cu felurite daruri iar nașul făcea masă mare. După 12 noaptea, toți copilandrii trebuiau să pornească cu Sorcova, începând cu nașul și apoi cu ceilalți invitați. Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece și prima întâlnire a noului an, devenise un obicei al protipendadei românești, din doua a parte a secolului al XIX-lea.
Obiceiul a coborât și către clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial. Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Șuțu și Palatul Regal, Palatul Știrbey, Ghica sau Grădișteanu, au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat impozanța balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916. În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc. Dar erau oferite și jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane și trenulețe care mergeau pe șină. Fetele primeau păpuși, leagăne cu păpuși, mașină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, “Hopa-Mitică”, Piticuț, soldăței de plumb, pitici… era o mare bucurie. O bucurie care nu se trăia prin sevrajul cumpărăturilor ca astăzi iar petreceri în stradă de anul nou nu erau. Totul se trăia în tihna familiei sau a celor dragi și mai rar într-un restaurant reținut din vreme pentru distracția de anul nou. Se obișnuia să se ofere mici surprize celor dragi precum trimiterea unor virtuozi la reședința celor dragi sau alte mici cadouri surpriză dar și vizite făcute fără să fie anunțate.
Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcție de treapta socială pe care te așezase destinul. Dar indiferent de aceasta era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaștere și distracție. Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare – când cei norocoși se bucurau de balurile găzduite și cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal. Cei mai mulți petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină improvizată în sală de dans. Dar pentru cei mulți, nou înființatele uzine și fabrici aveau câte un cămin cultural – în regimul precedent se numeau «atenee populare» –, unde formații improvizate din muncitori mai talentați imitau melodii la modă spre bucuria colegilor lor strânși de sindicate pentru a petrece împreună trecerea dintre ani. Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor ’70, când Nicolae Ceaușescu a hotărât primatul Cântării României și a regimului său. De atunci, orchestrele muncitorești, improvizate dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale și forțat polemice. Frumusețea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor ’80, foarte similar cu anii ’50. Au existat și greutăți nedorite, deoarece regimul comunist avea grijă să lucrezi și în ultima zi a anului iar schimbul doi pierdea adesea clipa de bucurie a trecerii între ani. Îmi amintesc cum am fugit din I.O.R. în noaptea de 31 decembrie 1988, pentru a ajunge la timp alături de oaspeții care mă așteptau acasă.
Indiferent de timpuri, de neajunsurile sau împlinirile lor, trecerea dintre ani a rămas o bucurie, un sentiment de tihnă și detașare, care nu au putut fi evacuate din istorie, nici de cele mai neînchipuite opreliști. În ultimii ani, Crăciunul și Revelionul și-au recuperat, prin tinerele generații, spațiul istoric pierdut timp de aproape 50 de ani.
