Nu trebuie sa fii nebun pentru a fi geniu, dar poate ajuta
Ce definește un geniu? Cu siguranță nu este greutatea creierului – Marilyn Monroe a avut un creier mai voluminos decât al lui Albert Einstein. Educația? Nu toți studenții de la Harvard sau Cambridge obțin mari realizări. Pe de altă parte, nebunia și geniul par să aibă o legătură fericită.
Geniile sunt tratate cu riscul de a provoca prejudicii culturale” (Simon Baron-Cohen). Ce s-ar fi ales de un Van Gogh sedat, sau de un Elvis Presley a cărui paranoia ar fi fost tratată cu succes sau un Hemingway fără depresii suicidale? Este oare posibil să fii geniu fără căderi, la limita dintre faimă și ruină psihologică? Asocierile dintre nebunie și geniu sunt la fel de vechi ca și cultura vestică. Există mai multe tipuri de genialitate care se leagă de nebunie:
Psihologii islandezi susțin că familiile cu istoric genetic de boli mintale produc în medie un număr mare de matematicieni de succes. Un alt studiu realizat de psihologul de la Harvard, Shelley Carson, dovedește că nivelurile scăzute ale unei inhibiții latente și o flexibilitate excepțională a gândirii predispun la boli mintale în anumite condiții și la realizări creative în alte condiții.
O persoană poate fi copleșită de informații noi pe care le digeră cu dificultate și acest lucru o poate predispune la o tulburare mentală, dar dacă persoana este destul de inteligentă mai degrabă va combina fragmente ale noilor informații în moduri creative. Mulți artiști și scriitori au suferit de afecțiuni psihiatrice – în special tulburări ale dispoziției. În studiul realizat în anul 1993 “Atins de Foc: Boala Maniaco – Depresivă și Temperamentul Artistic”, Kay Jamison a concluzionat că în rândul artiștilor pe care i-a cercetat, rata tulburărilor afective era de 10-30 de ori mai des întâlnită decât la populația în general.
Nancy Andreasen, directoarea secției de psihiatrie de la Colegiul Medical Carver din Iowa, a studiat 30 de autori faimoși ai universității și a realizat că la artiști, deși sunt predispuși la tulburări emoționale, nu se întâlnește un grad ridicat de schizofrenie – dar la familiile acestora, da. Ideea ar fi că anumite trăsături asociate cu schizofrenia, care nu s-au dezvoltat în psihoză, pot conferi o anume creativitate originală. Hipomania (un nivel moderat de experiențe maniace) poate produce perioade extraordinare de energie și concentrare, urmate de căderi în depresie. La anumiți oameni poate aduce beneficii, dar și deficite. Psihologul Hagop Akiskal de la Universitatea din California arată că 8% dintre persoanele care suferă de tulburări bipolare sunt artiști, un număr mare comparativ cu norma.
Așa cum a spus Wittgenstein, reflectând la propriile lupte cu boala mentală de care suferea: “Dacă în viață suntem înconjurați de moarte, la fel și în sănătatea intelectului nostru suntem înconjurați de nebunie”. Dar, oricine care a avut vreodată o idee fantastică a fost nebun? Nu prea. Pe cât de fascinantă este legătura infernală dintre geniu și nebunie, există oameni străluciți care au câștigat premiul Nobel, premiul Pritzker, premiul Bach sau Oscarul Modei fără obsesii de tip gagaesque. Așa că de ce este portretul unui geniu marcat de nebunie? Legătura extraordinară are un efect extrem de sexy: creierul nostru pare a fi atras foarte mult de fenomenul dublu de instabilitate mentală și realizări importante. Excentricitatea și Excelența sunt ambele peste medie și combinate rezultă într-un duet de ne-egalat. Peter Brugger: “Observăm oamenii ciudați, îi ținem minte vreme mai îndelungată și îi uităm pe cei normali.”
ÎN AVIAȚIE: Howard Hughes Jr, jucat de Leonardo DiCaprio în filmul “Aviatorul”, a fost la un moment dat cel mai bogat om din lume. În 1938 el a demonstrat că o călătorie de mare distanță pe calea aerului este posibilă și a creat filme de referință ale acelui deceniu, de la “Hell’s Angels” la clasicul film cu gangsteri “Scarface”. Cu toate acestea, era prizonierul unei tulburări mentale care a fost agravată de către dependența de opiacee care l-a transformat dintr-un erou într-un solitar nebun. Decembrie 1947 a reprezentat episodul cel mai discutat din viața lui Hughes. Într-o dimineață, s-a închis cu nonșalanță într-o lojă de cinema unde a rămas timp de patru luni. Nu a ieșit niciodată afară în acea perioadă și a trăit doar cu lapte și batoane cu ciocolată. El refolosea sticlele de lapte pe măsură ce avea nevoie de ele și comunica cu consilierii săi prin documente de culoare galbenă. Hughes stătea pe întuneric, dezbrăcat, re-aranja cutiile de șervețele Kleenex și se uita la filme. În primăvara acelui an, a reapărut, cu barbă, unghii lungi murdare și un corp măcinat. Astăzi știm că Howard Hughes a suferit de un caz acut de OCD, care s-a agravat din cauza dependenței de analgezice pe care le folosea din pricina numeroaselor accidente în care fusese implicat.
ÎN MUZICĂ: Contribuția lui Beethoven a fost monumentală. Surzirea sa ascendentă care a început la vârsta de 30 de ani din cauza bătăilor primite de la tatăl său este unul dintre aspectele cele mai tragice ale vieții sale. Cu toate acestea, el a putut compune unele dintre cele mai valoroase opere ale sale după ce și-a pierdut auzul. A fost apoi și lupta sa internă, documentată în scrisorile către fratele său, în care discuta gândurile sale suicidale; autori ca Hershman și Lieb au emis teoria că Beethoven probabil s-a luptat cu o tulburare bipolară. El avea într-adevăr perioade de intensitate și vigoare, tipice tulburării bipolare.
ÎN ARTĂ: Aristotel a menționat o tendință spre melancolie în temperamentul artistic; Shakespeare a produs multiple variațiuni pe tema artiștilor nebuni și Dryden a fabricat noțiunea de “partiție subțire” între inteligență și nebunie. Primitivism, artă naivă, dadaism și suprarealism – toate acestea identifică un tărâm de tulburări fantastice sau inconștiente, dar mai ales în cadrul expresionismului noțiunea de artist nebun și-a găsit întruchiparea modernă. Pionierii expresionismului nu au fost toți nebuni, dar mulți dintre ei au fost destul de aproape pentru a menține ideea în viață: Van Gogh și-a tăiat urechea și a zugrăvit lumea în note psihotice; Edvard Munch a avut o cădere nervoasă în anul 1908; Max Beckmann a fost lăsat la vatră în 1915 și, traumatizat, nu și-a revenit niciodată cu adevărat. Artistul nebun a devenit un stereotip într-atât încât în 1937 naziștii au organizat o expoziție denumită “Artă Degenerată”, cu scopul explicit de a sublinia statutul inferior al unor pictori ca Paul Klee și Oskar Kokoschka.
ÎN ARHITECTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ: Buckminster Fuller, un arhitect cu viziuni sci-fi de orașe futuriste și mașini – pe care le-a și proiectat – era și el un fel de excentric. Purta în mod scandalos trei ceasuri ca să știe ora în diverse fusuri orare în timp ce zbura în jurul lumii și a petrecut ani bun dormind doar două ore pe noapte, pe care le dubla cu somnul pe Dymaxion (la care într-un final a renunțat deoarece colegii săi nu puteau ține pasul cu cât de puțin dormea). Astfel că avea mult timp la dispoziție pentru a înregistra viața sa. Din 1915 până în 1983, Fuller a ținut un jurnal detaliat al vieții sale pe care îl actualiza cu religiozitate la intervale de 15 minute. Acest jurnal, denumit cronofilele Dymaxion, reprezentând o stivă înaltă de 82 de metri, este expus la Universitatea Stanford.
ÎN MODĂ: Coco Chanel a fost dintotdeauna fascinată de întuneric. Ca și copil deseori se juca în cimitire și, la maturitate, era zărită vorbind cu morții printre morminte. Mai mult decât atât, ea a fost mereu bântuită de mănăstirea în care și-a petrecut tinerețea și schițele sale erau inspirate de arhitectura și modelele din Abbey. Cu toate acestea, nimic nu s-a confirmat vreodată deoarece Chanel și-a inventat un trecut diferit în care ar fi trăit cu două mătuși și un tată iubitor care o vizita deseori. Era doar imaginația sa, dar nici măcar ea nu mai era sigură ce era minciună și ce nu.
ÎN MATEMATICĂ: Mult premiatul film “O minte sclipitoare” a făcut celebră povestea lui John Nash. Nash este un matematician sclipitor, câștigător al Premiului Nobel, care s-a luptat cu schizofrenia paranoică după ce a contribuit în mod semnificativ la formularea teoriei jocurilor. Armata Statelor Unite chiar a adoptat tactici bazate pe ideile sale în Războiul rece. Dar, așa cum relatează și filmul, el a experimentat halucinații auzind voci și având vedenii. El a început să aibă iluzii de grandoare având impresia că servicii secrete încearcă să îl anihileze. După ce și-a revenit, acesta explică: “Un aspect ar fi că rațiunea gândului impune o limită asupra conceptului cuiva cu privire la relația sa cu cosmosul”.
ÎN FIZICĂ: Robert Oppenheimer, “părintele bombei atomice”, a fost un enciclopedist, fluent în 8 limbi, pasionat de poezie, lingvistică și filosofie. Drept urmare, Oppenheimer deseori avea dificultăți în a înțelege limitările altor oameni. De exemplu, în 1931 i-a cerut unui coleg de la Universitatea Berkeley din California, Leo Nedelsky, să pregătească o prelegere pentru el iar ca referință i-a dat acestuia o carte. Nedelsky a returnat cartea scrisă în olandeză considerând că este o greșeală. Reacția lui Oppenheimer? “Dar olandeza este atât de ușoară!”
