Chef Samuel le Torriellec: “Dacă cineva este în top, este un pic nebun”

Aspectul lui relaxat trădează cu greu presiunea constantă pe care acest om o resimte de 25 de ani, răstimp în care a ajuns, din ajutor de bucătar, un chef de top. Samuel le Torriellec domnește peste bucătăria L’Atelier, restaurantul haute cuisine din Hotel Epoque, un hotel boutique de 5 stele din București și este jurat al faimosului show de televiziune MasterChef. Căsătorit cu o româncă, el se simte 75% român și spune că s-a stabilit aici definitiv. Fără a avea pretenții la un astfel de titlu, el își lasă o amprentă puternică asupra bucătăriei contemporane românești prin faptul că reprezintă un model pentru mulți bucătari în devenire.

De ce anume este nevoie pentru a deveni un chef bun – școala potrivită sau multă practică?

Pentru mine, cea mai bună școală este restaurantul. Dar, când aveam 16 ani, am studiat la o școală publică de bucătari, deoarece în Franța unele școli sunt foarte bune. În primul an am învățat deopotrivă să gătesc și să servesc la mese, dar și oenologieoenologie.Pe atunci nu înțelegeam de ce trebuia să învăț atât de multe lucruri, dar mai târziu, când am devenit chef, am înțeles că este nevoie să știu tot. După doi ani, am avut un examen și am mers la o școală pentru a învăța catering și cofetărie.

Pe când eram în Normandia, eram ajutorul unui bucătar. Mergeam la școală de luni până vineri, iar când mă dădeam jos din autobuz, luam bicicleta și mergeam să-l ajut. Eram acolo la ora 8 și terminam la 12. Dar la finalul serii, stăteam la masă lângă chef. Pentru mine era ca și când aș fi stat lângă Charles de Gaulle.

Când am terminat școala, am lucrat 3-4 luni într-o cofetărie, fără să fiu plătit. Apoi am plecat în armată pentru un an. Când m-am întors, primul meu chef mi-a spus: „Plec la Paris să lucrez
într-un restaurant cu 3 stele Michelin. Vrei să vii cu mine?“ Am acceptat imediat.

Și cum a fost noua experiență la Paris?

A fost grea. Normandia este mică, toată lumea este amabilă, dar Parisul este ca și Bucureștiul.
Totul este ca o afacere. În restaurant a fost mai greu ca în armată. Când ești în armată, știi că nu asta este meseria ta. Iar chef-ul din Paris era foarte dur cu noi. Într-un restaurant cu 3 stele Michelin se acceptă numai perfecțiunea. Trebuie să-ți împingi limitele la maxim. Un chef care lucrează într-un astfel de restaurant trebuie să suporte multă presiune.

Proprietarul te presează pentru că sunt mulți bani și reputația sa în joc.Așa că, începeam munca la ora 8:00, dar ajungeam la 7:00 și plecamla miezul nopții. Lucram zi și noapte. Din cauza presiunii în care trăiam, ne gândeam mereu la ce trebuia să facem a doua zi. Uneori mă trezeam la 3 sau 4 dimineața pentru că îmi aminteam că am uitat să pregătesc ceva pentru a doua zi, și mă trezeam din nou la 6.

Când petreceți 14-16 ore pe zi într-un restaurant, devine un stil de viață?

Eu, dacă nu gătesc două-trei zile, simt că pierd ceva. Nu este un sacrificiu, este o alegere. Nu vei ști niciodată dacă vei ajunge la acest nivel, dar atunci când ești aici, te simți ca un pilot de Formula 1 și mereu încerci să dai tot ce ai mai bun. Dacă vrei să fii bun pe termen lung, trebuie să ai o viață bună, să practici sporturi, să îți limpezești mintea. Fără sport, nu poți rezista la un program de 10-12 ore. Și eu vreau să lucrez cel puțin până la vârsta de 60 de ani.

Citește interviul complet în The Art of Living Magazine nr. 17 DOWNLOAD