Ruptura

Pe Calea Călărașilor, la mansarda unui bloc socialist, se află o lume care, aparent, nu se potrivește deloc cu mediul înconjurător. Impresia biroului modern cu ferestre mari, amestecul dintre betonul nefinisat pe un perete și masa veche de tâmplar acoperită cu un blat de sticlă smulge vizitatorului un zâmbet curios la început. La finalul unei discuții cu arhitectul Dorin Ștefan, curiozitatea se transformă însă în certitudinea faptului că aparenta nepotrivire este însăși esența creației lui Ștefan. Așteptând să se termine ședința foto programată înaintea interviului și observând ruptura dintre interiorul biroului și lumea exterioară mă rodea o întrebare.

Vă place ce vedeți pe geamul biroului dumneavoastră?

Da, îmi place. Îmi place pentru că exact ăsta-i Bucureștiul, ce se vede de la mine de la geam. Suntem în interiorul inelului central și văd exact acest amestec. Văd turle de biserică, văd o fostă fabrică, blocuri comuniste, calcane, case interbelice, iederă… Este exact această confuzie totală urbană care înseamnă Bucureștiul.

Și spre deosebire de cei care spun că Bucureștiul e urât tocmai prin faptul că e dezordonat, dumneavoastră vă place?

Ăsta e orașul, acesta este specificul lui. Ca arhitect este extraordinar de interesant pentru că este un oraș neterminat, un oraș viu, un oraș care este încă în așteptare. Și e foarte tentant. E o imagine cu care m-am obișnuit. Mai mult mă deranjează trotuarul decât imaginea pe care o văd de aici. Și, în general, dacă ați văzut filmări de sus, de la etajul 20 al unei clădiri sau chiar mult mai de sus, Bucureștiul arată mult mai interesant pentru că, în ciuda a ceea ce se spune, e un oraș foarte verde. Aproape în fiecare curte e un copac.

Ei, însă foarte prost e trotuarul. Imaginea de care eu sunt puțin supărat e cea pe care o văd în fiecare zi venind de acasă până la birou pe jos traversând zona Hala Traian, unde e foarte multă promiscuitate urbană și promiscuitate edilitară. Racordul dintre stradă și casă, unghiul acela foarte sensibil arată multă mizerie. Dacă vrei să vezi un oraș te uiți în unghiurile lui moarte unde se întâlnește strada cu casa. Acolo se vede, de fapt, că e multă mizerie, dar nu vorbim neapărat de murdărie. E mai degrabă o dovadă de sărăcie și o lipsă de interes pentru o zonă unde se întâlnește spațiul public cu spațiul privat. Trotuarul e al orașului și e la fel de prost ca parapetul casei neîntreținute, un “vechi” prăfuit și un vechi murdărit de neîntreținere.

Se îndreaptă Bucureștiul către un stadiu de terminare?

Nicidecum, cred că va mai fi multă vreme așa pentru că el așa a fost început. Niciodată Bucureștiul nu a fost croit ca un oraș cu o schemă stradală, cu un centru, cu ceva “proiectat”. Bucureștiul s-a format din foarte multe centre care erau date, de fapt, de bisericile care formau câte un cartier. Aceste multe cartiere puse unul lângă altul au constituit apoi o schemă istorică a orașului. Peste aceasta s-au așezat de câteva ori niște bulevarde care trebuiau tăiate. Prima dată a fost cel nord-sud, apoi cel est-vest, mai târziu a venit și Ceaușescu și a mai tăiat și el ceva. Acuma, mai nou, s-a mai tăiat și Buzești-Berzei. Singurul bulevard care nu a fost tăiat în țesutul orașului e Kiseleff, care de la început a fost croit într-o zonă verde, nu a fost condiționat de niciun fel de schema istorică a orașului. Acolo se vede diferența între un oraș occidental croit după un plan și Bucureștiul care nu a avut un plan de inițiere. El a fost adaptat de fiecare dată după nevoi și această adaptare se vede la București. Însăși această dezvoltare haotică face Bucureștiul indispensabil ca și capitală și nu cred că avem altă posibilitate decât să îl continuăm. Dar mi se pare important să îl continuăm tot în acest sens, sa nu îl deviem spre “Ne-a plăcut Parisul, hai să îl facem Paris. Sau ne-a plăcut Londra, hai să îl facem Londra”. Noi trebuie să înțelegem Bucureștiul și să-l dezvoltăm în această neașezare a lui. Case vechi, case noi, case înalte, case joase. E aproape imposibil să aliniezi Bucureștiul. Ar trebui ras și reconstruit. Dar asta ar fi un nonsens, o prostie. Bucureștiul este un oraș viu nu numai prin prisma oamenilor care trăiesc în el. Și, să fim serioși, numai mortul stă perfect orizontal și nu i se mișcă nimic. Mișcarea continuă a orașului înseamnă că el este viu.

Pentru că ați vorbit de Buzești-Berzei și de ideea de a “rade orașul”, de care parte a baricadei vă situați în controversa privind Hala Matache?

În ideea unui astfel de oraș dezvoltat organic, necesitatea este mai importantă decât dorința. Ca atare, acel bulevard este o nevoie, iar păstrarea Halei este o dorință. Necesitatea primează însă într-un astfel de oraș. Vrem nu vrem, trebuie să-i dăm orașului ceea ce este vital pentru el. Or, acuma dacă mergi, am avut de curând această experiență, ajungi foarte ușor de la gară la Marriott, mult mai ușor decât în urmă cu o lună. Când se va finaliza acest bulevard, când va trece pe sub parcul Parlamentului și se va lega cu Rahova, atunci Calea Victoriei sau Magheru vor fi mult mai descongestionate. Va fi o rezolvare benefică pentru oraș, va deschide un pol care se va dezvolta și va crea un interes dintr-un “spate”. Avem foarte multe zone “de spate” în București, zone ale nimănui, pierdute. Luați zona din spatele Casei Poporului unde, paradoxal, avem Muzeul Național de Artă Contemporană. Ne chinuim de nu știu când să facem o sală de concerte de 1500 de locuri, deci relativ mică, pentru Festivalul George Enescu și nu reușim. Fără Casa Poporului n-am fi avut așa un muzeu. Dar astăzi este încă “un spate”. Acest bulevard irigă zone de spate închise care se vor deschide spre oraș.

În cazul Catedralei Sf. Iosif însă se poate pune problema de necesitate versus dorință?

Cred că rețeta pentru arhitectura Bucureștiului este combinația dintre vechi și nou. Nu știu dacă acolo s-a folosit cea mai bună, dar nu sunt atât de împotrivă precum alții. Există două obiecte din perioade complet diferite și care, după mine, se potențează unul pe celălalt. Acel bloc de birouri fără catedrală ar fi fost un loc foarte trist. Iar Catedrala parcă e mai tare pusă în valoare lângă un astfel de contrast. Lucrurile care sunt în contrast sunt mai puternice, sunt mai vii, sunt un câștig. Dacă ne-am plimba printr-un cartier plin de catedrale precum Sf. Iosif sau case numai din acea perioadă ar fi un cartier mult mai trist, mai puțin participativ decât această împănare de vechi și nou. Eu cred că depinde mult de abilitatea arhitectului și de materialele pe care le folosește. Și recunosc că sunt puține exemple în București care reușesc să potenteze foarte bine contrastul dintre vechi și nou. Mai e ceva: deja lumea s-a obișnuit cu Cathedral Plaza. Dacă s-ar pune problema ca mâine să dărâmăm clădirea, nu cred că am mai strânge la fel de mulți oameni. Obișnuința este a doua natură, iar la 20 de ani de la Cathedral Plaza nu vor mai exista “deranjați”. Dacă am judeca nu numai cu nostalgie sau cu o poziție doar istoricistă, atunci am fi mai încântați de o mulțime de lucruri care ni se oferă și astăzi și nu am mai fi atât de supărați pe tot ce e nou. Noi nu mai purtăm joben, nu mai purtăm hainele de acum 100 de ani. Chiar dacă ne ducem spre acea zonă, astăzi, ele sunt altfel croite, au alte culori, altă textură. Or, neacceptarea acestui nou recitit și redesenat ne face să pierdem o mulțime de bucurii.

V-ați autocaracterizat mai demult ca fiind un arhitect “de ruptură”. Ce înseamnă asta?

Îmi place să mă așez cu o intervenție de arhitectură într-un spațiu unde simt că există o rupere între cartiere. Orașul nu poate fi continuu, dar sunt zone care au o anumită continuitate. Bucureștiul, de exemplu, s-a dezvoltat prin lipirea mai multor cartiere, fiecare cu personalitatea și coerența lui. Locul în care ele se întâlneau reprezintă o ruptură. Acel spațiu este foarte interesant pentru că arhitectul poate, prin lucrări de arhitectură, nu de urbanism, să lege aceste zone care s-au apropiat între ele. Sunt locuri pline de tensiune pozitivă, locuri foarte interesante și locuri potențate, dar în același timp potențiale. Acolo sunt niște condiționări care obligă arhitectul la soluții nonconformiste în care nu poate ține partea niciuneia din zonele care se întâlnesc.

Ideea de nonconformism se regăsește mai peste tot în jurul creației, dar și a persoanei lui Dorin Ștefan. A câștigat destule premii naționale și internaționale, dar se bucură de faptul că nu sunt “chiar atât de multe, pentru că asta ar însemna că lucrările mele ar fi conformiste”. L-ar fi pus pe gânduri dacă ar fi câștigat un premiu în fiecare an pentru că ar exista posibilitatea să lucreze cu lucruri comune sau ușor de acceptat pentru multă lume. Și nu e cazul lui. Arhitectura, în viziunea lui Dorin Ștefan, este un act de cultură. Predă la facultate minimum trei zile pe săptămână și așteaptă vremea în care marii clienți corporatiști vor înțelege să comande o clădire care să devină simbol al orașului și al mărcii respective. Nu are regrete pentru că nu dă nimic la o parte. Dacă i s-ar cere să redeseneze un McDonald’s, ar face-o fără ezitare.