Efectul Halep

Într-un an și două luni, Simona Halep a urcat 62 de locuri în clasamentul mondial al tenisului, până pe 2, acolo unde nici o altă româncă nu mai ajunsese. Ascensiunea ei iute și continuă are o explicație: redescoperirea plăcerii de a juca, agresivitatea pe teren, inteligența, ambiția.

Sala se umple încet, dar sigur. Rând pe rând, jurnaliștii lasă în jos scaunele tari de lemn și se așază, dar ea e deja acolo, la masa pe care se află câteva sticle de apă și microfonul. Simona zâmbește. De multe ori, lucrurile se petrec invers. Jucătorul întârzie, iar ziariștii așteaptă. A trecut doar o oră de când s-a încheiat finala feminină de la Roland Garros, suntem în minunata, torida zi de 7 iunie 2014, iar ea privește răbdătoare cum oamenii umplu rândurile. În aer plutește un soi de zumzet, apoi, preț de o secundă, se așterne brusc liniștea. E semnul că se poate începe.

E prima dată când Main Conference Room se umple pentru Simona Halep. A fost nevoie să ajungă în ultimul act de la Paris pentru ca lumea să-i acorde importanța pe care Maria Șarapova, Serena Williams sau chiar jucătoare de mai mică valoare, dar cu marketing bun, precum Eugenie Bouchard, au obținut-o mai repede. Întrebările curg, microfoanele portabile trec de la jurnaliști americani la chinezi și de acolo la britanici, accentele se amestecă într-o engleză universală, iar Simona răspunde. Calm, elaborat, emotiv, ferm, amuzant, după cum e cazul. Sentimentele pe care le încearcă sunt la fel de mixate. Jucase prima finală de Grand Slam a carierei, pe zgura pe care triumfase la juniori în 2008, o întâlnise pe Șarapova, jucătoare pe care o admiră, dar de care nu s-a lăsat copleșită, pierduse aproape la limită, 4-6, 7-6 (6), 4-6, un meci în care tenisul se ridicase la un nivel amețitor al calității.

Ce simți în asemenea momente? Imediat după ultima minge, după salutul de la fileu, pe când Șarapova urca în tribună să-i îmbrățișeze pe membrii echipei ei, fata din România și-a ascuns chipul sub prosop. Ca să-și țină lacrimile în intimitate. Măcar un pic. O cameră a televiziunii franceze captează însă momentul în care câteva picături de cristal lichid cad pe obrajii Simonei și se rostogolesc spre bărbie. Așa a simțit atunci, că se poate elibera prin plâns. Puține minute mai târziu, la festivitatea de premiere, surâde cu chipul complet luminat. A vărsat lacrimi pentru că a fost aproape, s-a bucurat pentru că, înainte de toate, a disputat o finală de Mare Șlem. A unuia dintre cele mai puternice turnee din câte există.

În acel moment, era a patra jucătoare a lumii. După Roland Garros, avea să urce pe 3. Cu exact un an înainte, când pierdea în primul tur la Paris, se afla pe locul 57 în clasamentul mondial . Chiar dacă s-a scurs deja destulă vreme, întrebarea “Cum s-a produs acest salt impresionant?” încă se mai aude, se mai scrie, i se mai adresează. Iar răspunsul e mereu același. Pentru că nu poate fi altfel. Pentru că e și simplu, și complicat, dar așa s-a întâmplat. Halep a avut nevoie de un declic. Paradoxal, acest declic a venit în urma unui meci pierdut în turul întâi la Madrid, în 2013. Primise un wild card pentru tabloul principal din partea lui Ion Țiriac, promotorul turneului, dar cedase în trei seturi în fața spaniolei Lourdes Domínguez Lino. Cele trei ore de tenis disputate sub soarele fierbinte al capitalei hispanice i-a oferit senzații bune. Senzații pe care le uitase în ultimii ani.

Pentru că la 16 ani și jumătate, când cucerea Roland Garros-ul la juniori, Simona Halep era, după cum spune fosta mare campioană Virginia Ruzici, “o atacantă”. Asta i-a și atras atenția Virginiei, singura româncă învingătoare într-un turneu de Mare Șlem, chiar la Paris, în 1978. De aceea, i-a propus în 2008 micuței jucătoare să o managerieze. A fost o decizie cu bătaie lungă. Lui Ruzici i-a plăcut atitudinea bătăioasă a fetei, faptul că voia să fie tot timpul prima la minge, să aibă inițiativa la fiecare punct, să conducă jocul. Și, adaugă campioana română, care trăiește de mai bine de 30 de ani la Paris, “cred că reverul ei e o lovitură de clasă mondială”. De unde vin însă toate acestea? E momentul să mai parcurgem în sens invers câteva file de album.

Totul a început grație ambiției tatălui ei, Stere. El a îndreptat-o spre tenis când avea doar 4 ani și jumătate. “A fost visul pe care l-am avut pentru mine, în tinerețe, dar, din cauza condițiilor de atunci, nu mi l-am putut împlini”, spunea Stere Halep la finalul anului trecut. “Atunci mi-am spus că unul dintre copiii mei va ajunge campion. Întâi a fost băiatul, Nicușor, care a făcut fotbal, tenis, karate, dar n-a ieșit. Apoi a venit ea, steaua de acum, pentru care eram în stare să dau orice ca să ajungă campioană”. Simona îl completa: “A sacrificat totul. Nu mulți părinți au acest curaj, de a risca pentru un copil de câțiva ani, fără garanția că va reuși”. “La 6 ani, când a luat locul al treilea la Cupa Litoralul, la Constanța, am știut că va ajunge departe”, mai spune tatăl. A simțit, a dorit, a visat, mai degrabă.

Fără ambiția și investiția curajoasă, aproape nebunească, a tatălui, nici nu s-ar fi vorbit de Simona Halep. S-a impus la Paris la junioare, o finală pe Terenul 2, cu ziduri de piatră și iederă împodobind tabela, teren pe care a revenit anul acesta pentru meciul din turul al treilea cu Maria Teresa Torró Flor.

Și speranța lui Stere Halep a crescut proporțional cu reușita. A trebuit să mai treacă însă alți ani până când visul să devină tot mai rotund, aproape perfect.

Și așa ne întoarcem la Madrid 2013. Acel meci pierdut i-a resuscitat Simonei amintirile vii din vremurile în care juca liber, curgător, agresiv. Săptămâna următoare, venind din calificări, ajungea în semifinale la Roma, turneu comparabil cu Madrid ca valoare. În iunie cucerea primele două titluri ale carierei, la Nürnberg, pe zgură, iar peste numai 7 zile, pe iarbă, la ‘s-Hertogenbosch, concurs la care nici nu voia să se ducă fiindcă era obosită și un pic accidentată. A decis însă să ia trenul și să participe și nu s-a mai oprit până n-a strâns în brațe cupa. În iulie, la Budapesta, a venit trofeul cu numărul 3. În tot acest timp, poziția în clasament se îmbunătățea.

În săptămâna dinaintea US Open-ului, a triumfat la New Haven, pe hard, rupând încă o barieră. La New York, la ultimul turneu de Grand Slam din 2013, ajungea în “optimi”, la acel moment cel mai bun rezultat al ei. În toamnă, aveau să vină victoriile de la Moscova și Sofia, ultima la Tournament of Champions, concurs disputat pe grupe. Mergând doar în sus, Halep încheia anul pe locul 11 în lume.

Ascensiunea a continuat vehement aproape și în 2014, cu “sferturi” la Australian Open, tot turneu de Mare Șlem, al 7-lea titlu la Doha, semifinale la Indian Wells, finală la Madrid, acolo unde începuse anul trecut totul, și finală la Roland Garros. Ca într-un vis. Ca o transă incredibilă, pozitivă. Cum s-a produs ea? Pentru că Simona Halep a făcut lucrurile cum trebuie. A încuiat într-un cufăr anii în care jocul ei se perfecționase în defensivă, contrazicându-și natura ofensivă. A dus cufărul într-un pod și l-a lăsat acolo. A început să joace fiecare meci ca pe vremuri, dorind să-și impună ritmul, stând aproape de linia de fund pentru a întâlni mingea devreme, folosindu-se de unghiuri pentru a-și deschide terenul. Pare simplu, dar nu e, mai ales când ai 1,68 metri. Pare simplu, și uneori e, atunci când te ajută inteligența nativă, când ai viziunea terenului. Și exact așa este Simona. Deșteaptă, intuitivă, mereu în căutare de soluții, independentă, ambițioasă.

Acum, cu o echipă în jurul ei, din care face parte și antrenorul belgian Wim Fissette, ea se simte mult mai bine. Ocrotită, dar și liberă. De aceea, după Paris, a urmat semifinala de la Wimbledon, fază în care nici o româncă nu ajunsese vreodată. Apoi victoria de acasă, de la București, în aerul sufocat de umiditate al Bucureștiului în iulie. “Trofeul cel mai emoțional pe care l-am cucerit”, după cum spunea. A vrut atât de mult să joace în România încât a făcut-o cu ambele glezne strâns bandajate de la accidentări mai vechi și mai noi. Fiindcă Simona este și așa: scrâșnește din dinți și nu cedează atunci când miza e mare. Pentru ambiție, dar și pentru suflet.

“Nu joc pentru faimă, pentru bani, nu joc pentru ca să mă cunoască lumea. Joc pentru că îmi place acest sport, am muncit foarte mult ca să ajung aici și cred că merit să fiu unde sunt acum, pe locul 2 și în fazele finale ale turneelor de Grand Slam. Pentru mine e ceva natural, vreau să fiu cât se poate de naturală, și chiar sunt, atât pe teren, cât și în afara lui. Am oameni apropiați cu care împărtășesc acest succes, cu prietenii mei, cu fanii mei, nu vreau să mă cred ceva wow, pentru că multe jucătoare au câștigat mult mai mult decât mine la vârsta mea. Sunt o jucătoare normală și o fată normală și îmi place să rămân așa”, se recomandă Simona Halep. Și nu o poate contrazice nimeni. Deși drumul ei luminos e abia la început. E drumul pe care nici o româncă nu a mers încă până la ea. De acum, ea e reperul.