Florentin Țuca: ”Am avut câteva șanse majore în parcursul meu profesional”
Niciunul dintre cei mai buni, indiferent de domeniu, nu scapă de etichetări, iar avocatul Florentin Țuca nu face excepție. Unul dintre primele lucruri pe care le afli despre el este „românul care câștigă 10.000 euro pe zi‘‘. A fost recunoscut drept cel mai bun manager al unei firme de avocatură din Europa, prin titlul „European Managing Partner of the Year‘‘ primit în 2012 la The European Lawyer Awards. Alături de colegii săi de la Țuca, Zbârcea și Asociații formează una dintre cele mai bune echipe care oferă servicii juridice de business în România și în Europa. Dincolo de etichete, avocatul Țuca este un interlocutor deschis, un atent observator al societății românești și un discret susținător al impunerii valorilor autentice în spațiul public.
Cât de greu a fost să ajungeţi la statutul profesional actual?
Aş evita clişeele de genul că mi-a fost foarte greu sau că am avut zile şi nopţi pe baricade. E prea mult spus. Am avut câteva şanse majore în parcursul meu profesional. Prima a fost să iau examenul la Facultatea de Drept în 1989, a doua şansă – să mă maturizez în armată alături de un grup de prieteni excepţionali, o a treia – să fiu unul dintre membrii primei generaţii care a început Dreptul după căderea Comunismului. Am fost primii studenţi care au asistat la facerea noului sistem de drept. În al patrulea rând, am avut marea şansă de a începe avocatura într-un moment în care teritoriul era virgin. În 1993, când am început eu, foarte puţină lume ştia ce înseamnă avocatura de business. Îi numărai pe degete pe acei oameni care ştiau încotro se îndreaptă profesia şi erau vizionari. A cincea şansă a fost să încep avocatura lângă unul dintre acei vizionari, Gheorghe Muşat. Pe urmă, într-o ordine cronologică, am avut şi şansa de a lua decizia de a începe propriul drum în 2005, alături de o echipă foarte sudată şi competentă. Decizia noastră a coincis cu un moment foarte bun pe plan economic. Cât priveşte veniturile mele, mă întristează că ele ajung să fie subiect de cancan. Declar cât câştig, dar nu vreau să insist pe subiectul acesta.
Despre oricine obţine rezultate remarcabile putem bănui că face ceva altftel decât competitorii săi. Ce aţi adus diferit faţă de alte societăţi de avocatură?
Înainte de orice, noi suntem o echipă care împărtăşim valorile aceleiaşi generaţii. Toţi partenerii mei sunt oameni sub 43 de ani. Eu sunt, cum îmi spun ei, Tetea, Moşu, având 44. Este o echipă tânără, dar nu aş accentua tinereţea, ci faptul că suntem formaţi de aceeaşi şcoală. În al doilea rând, am încercat să cultivăm un spirit de real parteneriat. Apoi, ne-am preocupat să aducem ceva nou şi spectaculos în industria noastră. Ce înseamnă noutatea? De exemplu, aş evoca cel mai recent element de noutate. La un moment dat, dându-ne seama că ne-am instalat pe orbită şi că suntem foarte atenţi la ce înseamnă avocatură, legi, norme, contracte, clienţi, bani, business, am zis că poate e cazul să mai vorbim despre altceva. Motiv pentru care, recent, am iniţiat o serie de conferinţe, un fel de taifasuri altfel decât aşa-numitele team building-uri, seminarii, conferinţe interne şi sesiuni de training. Am invitat, o dată la două săptămâni, să ne fie moderator un om din elita românească. Prima oară a fost Horia Patapievici, în a doua sesiune a fost regizorul Cristian Mungiu, pe urmă Emil Hurezeanu şi în seara aceasta (31 octombrie), Andrei Pleşu. Ideea a fost foarte apreciată de coechipierii mei şi audienţa este una foarte bună. Publicul este format din colegii noştri, clienţii noştri şi prietenii noştri. Este o întâlnire camaraderească, la o bere, cu cineva care să ne provoace.
Succesul profesional a fost, probabil, şi rodul unor lecţii de viaţă. Care dintre acestea ar putea fi de folos oricui, în oricare alt domeniu decât avocatura?
Nu ştiu dacă pot oferi lecţii de viaţă, dar o să evoc două exemple care sunt ilustrative pentru diferenţele dintre generaţia mea şi generaţia de acum. Prima dintre ele este o temă pe care domnul avocat Muşat mi-a dat-o când eram student în anul IV. Am scris tema mea pe 16 foi de hârtie, pe care, cu o seară înainte de a le preda, le-am recitit şi am constatat că eram mulţumit de fondul analizei, dar nu prea îmi plăcea caligrafia. Am mai luat 16 foi şi am rescris tema, ca să fie cât mai estetică. Astăzi, am tineri la interviu sau test preliminar şi văd răspunsurile la întrebări. Nu înţelegi ce scrie acolo, cu ştersături, cu tăieturi, cu paranteze, cu un scris neglijent. Reacţia mea primă este să iau hârtia şi să o arunc la coş. Eu gândesc poate conservator sau purist, dar dacă acesta este interesul candidatului pentru profesia lui, dacă prezumă că poate să scrie oricum, îmi pare rău… Al doilea exemplu, când eram stagiar şi avusesem un accident la fotbal. Eram în spital, operat, şi am aflat că ne-a venit un nou client străin la firmă. Am zis „vreau eu clientul” şi când am ieşit prima oară din spital, taxiul m-a lăsat în faţa biroului, care era la etajul opt în Piaţa Victoriei şi am urcat, cu cârjele, pentru că liftul nu funcţiona. Am ajuns lac de sudoare şi am spus: „las’ că rezolv eu cazul noului client”. Replica de astăzi este: „work life balance.” Nu condamn, dar sunt nişte diferenţe mari. Preocuparea pentru tânărul avocat de astăzi este să fie şi cu porcul în ogradă, şi cu slănina în pod. Adică vreau şi job, şi bani, dar şi weekend-ul de vineri dimineaţă.
Cum împăcaţi îndatoririle profesionale cu rolul de tată şi pasiunea pentru sport?
Trebuie să fiu foarte cinstit. Am avut ani grei, 2005- 2010, în care m-am dedicat exclusiv pentru construcţia unei firme de succes. A fost o decolare grea, dar aş minţi să spun că acum mai sunt la fel de strâmtorat, stresat, acaparat şi copleşit de misiunile mele de avocat precum în acei ani. Am ajuns pe la 10.000 de metri şi avionul mai poate fi pus pe pilot automat şi mai bem o cafea la bord. Am şi timp pentru life. În cazul meu, aceasta înseamnă preocuparea pentru cariera şi viitorul copiilor mei, scriu din când în când, mi-ar plăcea să revin la catedră cumva şi mă mai ţin de sport. În ceea ce priveşte calităţile mele de tenisman, alerg ca nebunul, dar n-am talent.
Odinioară, marii avocaţi erau şi mari personalităţi politice şi culturale. Putem spera astăzi ca un avocat de succes să aibă ceva de spus în viaţa societăţii, să schimbe ceva în bine?
Mă tem că şansele lui sunt minime. Nu mă refer la o anumită culoare politică, dar sistemul politic este afectat, cam peste tot în lume, de o vizibilă criză. Cred că avem nevoie de o repunere a dreptului în locul pe care îl merită. Dreptul în România este foarte schingiuit în toate locurile, fie că vorbim de instanţe de judecată, de tribuna Parlamentului, de spaţiul dezbaterii publice sau studiourile TV, toată lumea e competentă în drept. Când un jurist competent vine să explice ceva, deja este acuzat că utilizează chiţibuşuri avocăţeşti. Dreptul este într-o stare de leşin şi nu prea este luat în serios. O primă soluţie de însănătoşire a sistemului este să-i dai dreptului mai mult decât o declaraţie pompoasă precum stat de drept. Trebuie să şi probezi că ţie îţi pasă de regulile care fondează statul de drept. În al doilea rând, cred că remediul nu stă într-un efort individual, al unui avocat, fie el competent, ci într-un efort competent al unei elite. Cine strânge laolaltă elita aceasta – nu ştiu. Dar pentru ţara aceasta ar fi bine să existe la un moment dat un loc de expresie a unei voci elitiste, colective, rezonante, ferme.
Cum vede un avocat de renume eticheta „ţară coruptă, justiţie coruptă” aplicată României?
România nu este un caz patologic în privinţa aceasta. Nu stăm bine la capitolul imagine din punct de vedere al onestităţii guvernanţilor şi magistraţilor şi autorităţilor publice dar nu suntem nici în capul listei. Sunt acuzaţii reale, îndreptăţite, dar sunt şi multe prejudecăţi, care sunt născute din goana după senzaţional a mass-media. Nu de puţine ori am văzut speculaţii de genul „ei, judecătorul ăsta are casă la Snagov, e clar, e sigur-sigur că-i corupt.‘‘ Goana după senzaţional o pricep, până la un punct. Dincolo de acel punct te agasează, te scoate din minţi. Când spui că un politician sau un judecător este onest, nu e nici un fel de ştire cu sare şi piper. Revenind la întrebare, da, cred că nivelul de corupţie din România este mai mare decât în Suedia şi este mai scăzut decât în Ucraina, dar nu mă încântă ideea că sunt şi unii mai hoţi decât noi.
Aveţi vreo idee despre cum să aducem arta şi valorile autentice în spaţiul public în locul superficialităţii, imposturii, cancanului?
Întrebarea dumneavoastră este foarte interesantă pentru că ea pune pe masă un pahar jumate plin, jumate gol. Jumătatea goală este o invazie tot mai vizibilă a hamburgerului, filmului comercial, emisiunii de divertisment şi distracţiei ieftine, ca să nu mai evoc vulgaritatea şi tabloidul. Partea plină a paharului este că avem şansa, totuşi, ca în spaţiul cultural şi spaţiul public în general să existe voci de o foarte bună calitate şi de un real impact. Un exemplu recent, Festivalul Filmelor de Cannes la Bucureşti a avut săli pline, ceea ce este foarte îmbucurător.
V-aţi considera un mecena? Ce ar trebui să aibă un artist, un om de valoare, ca să vă convingă să-l ajutaţi?
Firma noastră a decis dezvoltarea unui program de sprijin pe trei direcţii, în limita unui buget, evident. O primă direcţie este reprezentată de acţiunile caritabile, o a doua este sprijin pentru elite şi o a a treia – sprijin pentru educaţie şi cultură. Despre acţiuni caritabile nu vreau să vorbesc, vreau să le asigur anonimatul. Sunt cazuri medicale cel mai adesea. În segmentul doi pot evoca susţinerea pe care noi o acordăm echipei naţionale de matematică ce participă la olimpiade internaţionale. Dacă este să spui cu fermitate în ce suntem noi, românii, brilianţi, spui matematică, muzică şi mai spui IT. În segmentul trei, cultură şi educaţie, am avut numeroase intervenţii, în calitate de sponsor al Festivalului Enescu, al Fundaţiei Celibidache, al recentului festival Cannes à Bucarest.
Sunteţi fericit, domnule Ţuca?
Nu. Din mai multe motive. În primul rând, îmi ridic permanent ştacheta şi până să o trec sunt într-o stare de nefericire. În al doilea rând, sunt destul de strict în a interpreta ce înseamnă să fii fericit. Dacă fericirea înseamnă să fii liderul unei companii de avocatură prospere – da, sunt fericit. Dacă înseamnă să ai doi copii minunaţi – da, sunt fericit. Dacă înseamnă să poţi juca tenis la 44 de ani, dacă poţi să citeşti o carte şi să o înţelegi – da. Dar față de cineva care mi-ar spune că este fericit, aş deveni suspicios. Poate că sunt pesimist, dar mi-e greu să spun cu majuscule „da”. Îmi place să cred că pot gusta din diverse fericiri şi să fiu marcat de diverse nefericiri.
