Gabriela Szabo, viața după gloria sportivă

Pentru Gabriela Szabo, acum în vârstă de 40 de ani, multiplă campioană olimpică și mondială, adaptarea la viața din afara cantonamentelor, stadioanelor, a podiumurilor de premiere și de sub reflectoarele mass-media s-a făcut lin. A renunțat brusc la atletism, dar l-a redescoperit de pe marginea pistei.

Când s-a oprit, a făcut-o subit. Îndoiala i se insinuase în minte cu câteva luni înainte, ascuțită precum o crampă de efort, dar încercase să nu o bage în seamă. S-o izoleze, să-și continue viața, ca și până atunci, cu același program strict, calculat parcă la secundă. Să se trezească dimineața devreme, foarte devreme, să mănânce micul dejun, ca să aibă putere, și apoi să alerge. Zeci de kilometri, uneori singură, alteori cu un sparring partner. Deseori, un bărbat, care trebuia să-și pună serios picioarele la lucru pentru a ține pasul cu ea. După-amiaza să se odihnească, după masa de prânz și atât de necesara recuperare, apoi s-o ia de la capăt, iar alergare, alți kilometri pe contorul personal, cifrele învârtindu-se mereu, neobosite.

O spunea chiar ea: „Trezirea la 7. Micul dejun. La 9 și jumătate ies la alergare. Se adună 16, 18, chiar și 20 de kilometri. Iar după-amiaza alți 10-12. Apoi, uneori am forță sau pregătire specifică“. Să meargă la culcare devreme, cu carnea zvâcnind, ca s-o ia a doua zi de la capăt. Sute, mii de începuturi. Sute, mii de zile aproape identice.

Dar atunci, în acele luni dificile din 2003, ceva se schimbase. Era august, se apropiau Mondialele de la Paris și Gabi nu se mai simțea Gabi. În cantonamentul de la Izvorani, părea obosită, fragilă, cu chipul înăsprit de soare și de muncă. „Sunt nervoasă. Plecată de acasă din 23 martie. Acum mă aflu la 40 de kilometri de locuința mea, dar n-am apucat să trec pe acolo. Am aceleași haine cu mine și tot cu ele voi pleca și în Franța“, îmi mărturisea într-un interviu pentru Gazetă. Fizic, lucrurile nu erau cum trebuie, dar parcă îi era greu să admită. „Sunt încărcată. Am tras atât de tare la antrenamente în ultimul timp, încât erau zile când, pur și simplu, nu-mi mai doream să alerg“.

Și mai știa ceva: că în proba ei-vedetă, cea de 5.000 de metri, concurența crescuse serios, odată cu apariția multor atlete africane tinere și puternice, din Etiopia și Kenya. Pentru Gabriela Szabo, trademark-ul fusese sprintul furibund, declanșat pe ultima turnantă, secvența de spectacol, de boost de adrenalină într-o cursă lungă, de obicei tactică. „La mine e greu să mai schimbi ceva. Iar ele sunt mai proaspete. Altădată, aveam nevoie de 61-62 de secunde pe ultimul tur și câștigam cu 20-30 de metri avans. Acum, ele aleargă 60. Mie mi-ar trebui 59 ca să le bat și nu mai pot să fac asta. Există un grad de uzură, de oboseală acumulate în mine. Și anii care au trecut. Mușchii mei nu mai au elasticitatea de altădată“, se analiza ea, lucid și necruțător.

Iar mintea și corpul nu o înșelau. La campionatele lumii, disputate pe Stade de France, a încheiat pe locul 11 proba de 5.000 de metri, cea în care devenise, cu numai trei ani înainte, campioană olimpică. Lumea atletismului nu înțelegea prăbușirea, iar în cotidianul L’Equipe câteva coloane erau dedicate consternării generale. Revenită acasă, a făcut un control medical care a dus la diagnosticul de „suprasolicitare“. I s-au recomandat șase luni de pauză.

Primul și ultimul abandon din carieră

Dar ea n-a putut să stea atât de mult pe margine. După două luni și jumătate, era în SUA, la Albuquerque (statul New Mexico), în cantonament. Cu același program draconic, dar și cu aceeași epuizare cuibărită în organism. Pentru Gabriela Szabo, triplă campioană mondială de sală, sezonul indoor din 2004 avea să se încheie după jumătate de cursă. Primul și unicul abandon din viața ei de sportivă, la Birmingham, pe distanța de 3.000 de metri.

Atunci a decis să se oprească. Să-și încheie cariera câtă vreme păstra o bună parte din aura de învingătoare. „Am simțit că n-o să mai pot să fiu Gabi Szabo cea de pe locul întâi. Mereu mi-am spus că atunci când o să simt că nu mai pot să fac față performanței, mă voi retrage. După atâția ani în care fusesem doar pe locurile unu, doi și trei, dintr-o dată să ajung aproape ultima, pe unsprezece?“

Citește articolul complet în The Art of Living nr. 15 DOWNLOAD