de Luminița Paul


Lumea îl privește pe acest tip brunet, cu pantaloni strâmți și cămașă descheiată la gât, cu un amestec de uimire și admirație. De unde a venit? Cine e cu adevărat? Și cum a reușit el ceea ce, înaintea lui, nu izbutiseră antrenori cu cărți de vizită mult mai impunătoare? Pe marginea terenului, pe fâșia de gazon din fața băncii de rezerve, Joachim Löw se plimbă economicos, eficient. Gestu­rile lui, făcute cu brațele antrenate pe care mânecile cămășii Hugo Boss de culoare bleumarin le reliefează și mai mult, nu au nimic teatral. Sunt gesturi scurte, clare, strigăte care spun mereu ceva – ceea ce trebuie. Chiar și emoțiile au un aer lipsit de dramă, sunt fruste, autentice: mâinile puse în cap după o ratare, bucuria la marcarea unui gol. Zâmbetul larg apare abia la final, când conturile cu adversarul sunt complet încheiate, iar echipa sa și-a atins ținta.

Anul acesta, la Cupa Mondială din Brazilia, Löw a dus Germania la al patrulea titlu din istorie. A început cu un 4-0 emfatic împotriva Portugaliei, adunând în grupa G încă o vic­torie, cu SUA, și un egal cu Ghana. Apoi, în fazele superioare, eliminatorii, victime au căzut, pe rând, Algeria, în „optimi“, Franța, în „sferturi“, Brazilia, într-o semifinală spumoasă, incandescen­tă, de neuitat (7-1!), și Argentina în finală.

Foarte mult din acest triumf i se datorează lui Löw, omul care a pus în mișcare un mecanism ce părea înțepenit iremediabil. Dar cine este el? Întrebarea revine, persistă, iar răs­punsul revelează un destin pentru care adjectivul „interesant“ e sărac.

Înapoi în timp, ajungem în anul 1970. Într-o casă din orășelul german Baden se află o încăpere mare, numi­tă salon, unde se găsește un televizor dintre cele mai noi. Acolo se agită patru băieți, emoționați până la urechi, urmărind meciurile „naționalei“ la Cupa Mon­dială din Mexic. Unul dintre ei, Joachim, are 10 ani și combină deja două activități, pe cea de mic fotbalist cu cea de băiat de altar la biserica locală. Salonul cu televizor, care îi aparține unchiului său, aduna la meciurile importante chiar și 30 de invitați, cum a dezvăluit Löw în ziarul mexican Excelsior. Acolo, între rude și prieteni, a prins gustul pentru fotbal. „Am cres­cut urmărind jucători precum Uwe Seeler, Franz Beckenbauer și Gerd Müller. M-a emoționat profund Campionatul European din 1972, când am învins Anglia, pentru că tatăl meu vorbea de revanșa pentru finala pierdută pe Wembley, la Mondialul din 1966“, își amintește cel pe care apropiații îl strigă Jogi, un diminutiv al prenumelui său.

În 1974, când Germania organiza o altă ediție a Campionatului Mondial, Löw avea 14 ani și un singur gând în minte: să ajungă jucător de fotbal. Și a reușit. S-a de­dicat postului de mijlocaș ofensiv, iar cei care l-au văzut jucând spun că avea clasă și o anume subtilitate, forța sa stând în piciorul stâng. O altă amin­tire, ca un flash al tinereții zglobii: „Jucam la Freiburg, aveam 19 ani și purtam părul lung, precum idolul meu, Günter Netzer, care avea un stil extraordinar, cu pasele sale lungi, cu loviturile libere, cu strategia lui pe te­ren“. Deja o cunoștea de doi ani pe Daniela, de când ea avea 15, iar el 17. Au ieșit împreună timp de 8 ani, iar în 1986 s-au căsătorit. Încă sunt îm­preună, o căsnicie solidă, chiar dacă nu au copii.

Înapoi la fotbal. După Freiburg, a venit VfB Stuttgart, un salt important în perioada de început a carierei sale. Care i-a adus însă și marea încercare, necazul, problema. Nu utiliza apărători și cei de la Stuttgart îi spuneau mereu că trebuie s-o facă. Exact când s-a lăsat convins, a ur­mat un meci de pregătire, dinainte de începerea campiona­tului, cu puternica echipă engleză Liverpool. Atunci, în acea partidă, s-a trezit la un moment dat față în față cu portarul en­glez de legendă Ray Clemens. Din ciocnirea lor, Löw a ieșit cu o dublă fractură, de tibie și peroneu. Niciodată n-a reușit să-și revină complet după acea accidentare, să-și recupereze viteza pe teren, chiar dacă avea doar 22 de ani. A disputat doar 4 meciuri la Stuttgart, apoi a mers la Eintracht Frankfurt pentru două sezoane, s-a întors la Freiburg, în divizia secun­dă. A revenit în Bundesliga la Karlsruher SC, apoi din nou la Freiburg pentru a-și încheia cariera în Elveția, la FC Schaffhausen, FC Winterthur și FC Frauenfeld. O carieră onestă, cu mai mult de 200 de meciuri jucate și 4 selecții în „naționala“ sub 21 de ani.

Nu putea rămâne însă în afara fotbalului. A ales să fie antrenor, începând chiar la Winterthur. Spune că în Elveția a învățat lucruri pe care, la vremea respectivă, Germania le res­pingea. „Erau ani în care se credea în țara mea că forța e mai bună decât talentul. Că mușchii ne vor transforma în jucători mai buni“, descrie el, cu amărăciune. La școala de antrenori l-a cunoscut pe fostul celebru atacant Jürgen Klinsmann, întâlnire care va avea, peste timp, o importanță imensă în viața sa de tehnician.

„M-a emoționat profund Campionatul European din 1972, când am învins Anglia, pentru că tatăl meu vorbea de revanșa pentru finala pierdută pe Wembley, la Mondialul din 1966“, își amintește cel pe care apropiații îl strigă Jogi, un diminutiv al prenumelui său.

După ani petrecuți pe bancă în Germania, Turcia și Austria, cu câteva succese în panoplie, în 2003 s-a trezit la ușa casei sale din Austria chiar cu Klinsmann. Fusese numit antrenor al echipei naționale și avea nevoie de un asistent, iar Löw i se părea unica alegere posibilă având în vedere noul concept pe care voia să-l intro­ducă: cel al unui fotbal mult mai ofensiv. Întrebat ulterior de ce s-a gândit la Jogi, Klinsmann a spus că nimeni altcineva nu putea explica mai bine sistemul defensiv cu patru fundași. Cât au lucrat împreună, Löw conducea antrenamentele și se presupune că e cel care alcătuia tactica fiecărui meci, în funcție de adversar. La Cupa Mondială din 2006, Germania a cucerit bronzul, Klinsmann a renunțat la post, iar Löw i-a devenit succesor.

Ce a urmat? Finala pierdută în fața Spaniei la Euro 2008, bronzul mondial din 2010 și „sferturile“ de la Europeanul din 2012. Și, pentru ca să închidem cercul, titlul mondial de anul acesta, suprema realizare din cariera oricărui antrenor.

Joachim Löw a reușit asta după opt ani de muncă aplicată, temeinică, serioasă. „Mereu am spus că e vorba de a asculta și de a înțelege. Sunt atent la ce-mi spun cei dinain­tea mea pentru că bătăliile pe care le-au dus au fost incredi­bile și pentru că sfaturile lor mă ajută să fiu la conducerea unei echipe“, recunoștea cu înțelepciune Löw. Pentru el, în calitate de antrenor al „naționalei“, cel mai bun mod de a pe­trece o oră liberă ar fi la o cafea cu foștii campioni mondiali pe care i-a avut Germania, începând din 1954, apoi în 1974 și 1990, cu Eckel, Müller, Netzer sau Beckenbauer. Crede că mereu are ceva de învățat.

Dincolo de teren, e un pic diferit. Îi place viteza și anul acesta i-a fost suspendat carnetul de conducere pentru 6 luni după ce a fost prins depășind-o copios pe cea legală. Îi place riscul și se declară un pasionat al cazinourilor. „Când intru pe teren, însă, am mereu un plan bine pus la punct!“, afirma el în Paris-Match. Arogant? Prea sigur de el? Poate. Dar lumea îl consideră fermecător. Îi poți vedea chipul pe panouri pu­blicitare, făcând reclamă pentru Nivea. E preocupat de felul în care îi arată fața și mâinile, fumează Marlboro Light, pre­feră un pahar de vin roșu berii, iar gusturile la parfumuri se opresc la Lagerfeld și Armani.

Copilăria n-a fost ușoară. Tatăl și cei patru băieți făceau baie unul după celălalt, în aceeași apă. De aceea acum are oroare de murdărie. De aceea acordă atenție pedichiurii și băii de fiecare seară. De aceea spune că parfumul unei femei este cel care trezește în bărbat conștiința frumuseții. Încă îi place să revină la Freiburg, unde unul dintre frații săi are o cârciumă. Uneori, sâmbăta seara, Jogi ajută la servitul clienților, mereu cu un zâmbet pe buze. Îi place să facă jogging și mountain bike și chiar a escaladat muntele Kilimanjaro din Kenya.

„Pentru mine, casa e paradisul în care mă simt ocrotit, locul în care mă pot relaxa și recupera. Acolo pot citi o carte bună, mă pot întâlni cu prietenii sau, pur și simplu, pot sta pe canapea, cu un pahar de vin roșu și o farfurie de spaghete, urmărind un serial polițist la televizor“, spune Joachim. Știe și ce vrea ca antrenor: „Am dezvoltat în echipă un stil ofen­siv, o combinație între pase și alergare, recâștigând posesia și contraatacând rapid“. Nu vrea să joace sigur, la alibi. „Pen­tru mine, un antrenor bun e cel care arată curaj, care nu se ferește de riscuri“. Risc, un cuvânt care revine. Și pe care și-l asumă. Și care l-a dus la succes, în cele din urmă.

Pentru că așa este el cu adevărat. Un tip care captivea­ză privirea, în cămașă Hugo Boss bleumarin, cu pantaloni strâmți gri-petrol. Și un extraordinar antrenor.