de Marius Pangrate

Așa cum reiese și dintr-un interviu din 1990, cariera violonistei Anne-Sophie Mutter pare că nu a lăsat nimic la întâmplare. Artista afirma acolo: „Întotdeauna mi-a fost foarte limpede unde aş dori să ajung şi cine ar putea să mă ajute în atingerea acestui scop. Poate instinctele mele m-au condus pe calea cea mai potrivită“. Violonista s-a născut în 1963 şi a început studiul viorii la cinci ani şi jumătate, iar de la 11 ani este studenta celebrei profesoare Aida Stucki, la Winterthur. Evenimentul care îi va marca întregul parcurs muzical este întâlnirea, în 1976, cu Herbert von Karajan, care o invită să cânte cu Filarmonica din Berlin, dirijorul declarând-o pe Anne-Sophie Mutter „cel mai mare tânăr talent muzical de la Yehudi Menuhin“. Discurile făcute împreună, între 1978 şi 1988, pentru Deutsche Grammophon, cuprind lucrări concertante din marele repertoriu clasic şi romantic: Mozart, Beethoven, Brahms, Mendelssohn, Bruch şi Ceaikovski. Din 1989 formează un duo cu pianistul Lambert Orkis, alături de care a înregistrat sonatele pentru vioară şi pian de Mozart, Beethoven şi Brahms, dar şi lucrări de Crumb sau Respighi. Pentru anul 2020 pregăteşte să prezinte în sălile de concert integrala cvartetelor lui Beethoven. 

Are două viori Stradivarius – Emiliani 1703 şi Lord Dunn-Raven 1703 –, dar cântă doar pe Lord Dunn-Raven, de care s-a îndrăgostit în 1984. Pentru Anne-Sophie Mutter sunetul este esenţial, violonista afirmând că-l percepe ca pe o sculptură şi considerând esenţială abordarea intuitivă a unei lucrări, cu precizarea că aceasta trebuie dublată apoi de o muncă conştientă: „Trebuie să respecţi textul. Problema este că el nu e decât o parte di  ceea ce avea compozitorul în minte, nu e decât o fărâmă din ce auzea înlăuntrul său. Traducându-şi gândurile în note, apoi reproducând partiture în muzică, multe informaţii s-au pierdut. Iată de ce intuiţia şi imaginaţia interpretului sunt cruciale. Imaginaţia te ajută să regăseşti ceea ce s-a pierdut în timpul transferului. Trebuie să rămâi fidel textului, dar trebuie deopotrivă să pui tot sufletul când te apropii de o partitură“ (Diapason). Violonista citeşte întâi partitura, o cântă apoi la pian, pentru a avea o privire generală asupra lucrării, şi după aceea stabileşte digitaţia, dar are nevoie de timp pentru a simţi piesa, pentru a stabili o frazare anume. În afară de atacul masculin şi tonul mereu sobru şi amplu, Anne-Sophie Mutter foloseşte mult portamento, foarte la modă în urmă cu un secol, dar încearcă să-l readucă la viaţă combinându-l cu o rară ştiinţă a vibratoului. O ciudăţenie, poate, dar şi o marcă proprie. Pentru ea, eroii violonişti sunt Heifetz, Oistrah, Milstein, dar ascultă cu plăcere înregistrările la pian („cel mai sexy instrument“) ale lui Dinu Lipatti sau ale Clarei Haskil.

Violonista este pasionată de pictura modernă, cântă multă muzică contemporană, creând de-a lungul anilor numeroase lucrări care i-au fost dedicate de către Lutosławski, Penderecki, Previn, Dutilleux, Rihm sau Gubaidulina. Faptul că a cântat atât de multă muzică contemporană, declară artista, i-a lărgit spiritul, paleta de culori, iar maniera de a interpreta Mozart ori Beethoven a avut de câștigat de pe urma acestui lucru. Casa de discuri Deutsche Grammophon a publicat în 2011 un cofret cu majoritatea înregistrărilor Annei-Sophie Mutter, cu ocazia sărbătoririi a treizeci și cinci de ani de carieră.