de Bogdan Munteanu

Deși nu se numără printre cei șase laureați italieni Eco (în vârstă de 82 de ani) face parte, fără îndoială, dintre cei 3-5 cele mai cunoscute personalități culturale ale Italiei din ultimul secol. Romanele și articolele sale sunt citite de milioane de oameni din întreaga lume, și mii de studenți folosesc studiile sale științifice – aceste lucruri adaugă faimă personalității sale, cu toate acestea nu o descriu. „Acum am ajuns să cred că întreaga lume este o enigmă, o enigmă inofensivă care devine groaznică din cauza încercărilor noastre nebunești de a o interpreta ca și când ar avea un adevăr implicit“, scrie Eco în cartea sa Pendulul lui Foucault (1988). Astfel, este inutil să încercăm a explica ce anume face ca lucrările sale științifice să fie la fel de interesante ca și romanele, și acestea din urmă să fie la fel de pline de bogăție intelectuală, culturală și istorică precum o teză de doctorat, dar fără a sufoca palpitanta intrigă.


Pe de altă parte, merită încercarea de a răspunde unei alte întrebări: cine este el? Și, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, așa cum a spus deseori până acum câțiva ani (atunci când încă era deschis la interviuri), totul are loc „din întâmplare“. Nu a visat niciodată să devină scriitor. „Mă consider un profesor de facultate care scrie romane duminica“, a declarat el odată. Lăsând modestia la o parte, nu avem de-a face cu nici o exagerare aici. Eco este un bine-cunoscut jurnalist în Italia, cu apariții atât în cotidienele cele mai importante dar și în revistele culturale, și este un academician respectabil, dar a publicat primul său roman nu mai devreme de vârsta de 48 de ani. Începând cu anii ‘80, a devenit din ce în ce mai mult o personalitate la nivel global, mulțumită ecranizării romanului Numele Trandafirului în anul 1986 și a contribuției prolifice adusă unor publicații prestigioase cu public internațional, așa cum este The New York Times.


Lipsit de orice interes în bogăție și faimă, tot ce și-a dorit să obțină în viață a început cu setea lacomă pentru cunoaștere și dragostea pentru cărți. Împotriva dorințelor tatălui său de a deveni avocat, Umberto a obținut o diplomă în filosofie în anul 1954. În mod ironic, în timp ce își pregătea teza despre Toma D`Aquino – un apărător al credinței, considerat cel mai mare teolog catolic – acesta a renunțat la credința în Dumnezeu și a tăiat legăturile cu Biserica Romano-catolică


De aici înainte, viitorul scriitor faimos în toată lumea a început căutarea sensului în lumea contemporană relativistă, punând la îndoială norme și credințe adânc înrădăcinate și propunând noi interpretări. Într-o epocă (anii ‘60) plină de convulsii socio-politice și culturale, Eco nu a luat partea reformatorilor politici, a utopiștilor și a revoluționarilor. A ales domeniul literaturii, a artelor și a culturii de masă ca și câmpuri de luptă.


O altfel de viziune asupra literaturii


S-a auto-descris ca fiind „un iubitor al mirosului de cerneală dimineața“. Eco este un bibliofil pasionat care deține în jur de 50.000 de volume (inclusiv 1,200 de ediții originale) în apartamentul său din Milano și în casa sa de vacanță din Urbino. Acesta a propus o paradigmă nouă pentru aprecierea valorii textelor literare. În cartea sa din anul 1962 Opera aperta (Lucrarea deschisă), argumentează că literatura care limitează potențiala înțelegere a unui cititor la o perspectivă clară este considerată un ‘text închis.’ O astfel de lucrare, indiferent cât de bine este scrisă, va rămâne mai puțin gratificatoare pentru cititor, în timp ce un ‘text deschis’ este acela care permite diverse interpretări, în contexte diferite.


„Trăim pentru cărți. O misiune plăcută  în această luptă dominată de confuzie și decădere“


Cititorii sunt stimulați să caute înțelesurile și astfel experiența cititului este mai satisfăcătoare. Astfel, conform viziunii lui Eco pe care a împărtășit-o publicației The Paris Review (2008), „o carte bună este mai inteligentă decât autorul său. Poate spune lucruri de care scriitorul nu este conștient“. Cărturarul italian, fondatorul Institutului Disciplinele Comunicării din cadrul celei mai vechi universități din Euro- pa (Università di Bologna, fondată în anul 1088), cercetează nu doar literatura care este prea lineară, propagandistă, dar și cultura pe de-a întregul și mai ales relația dintre politică și cultura de masă a timpurilor noastre. Atât în calitate de profesor dar și de scriitor, el provoacă publicul să caute înțelesurile mai profunde, mai mult sau mai puțin ascunse de aparentele conotații ale cuvintelor. În cartea sa Il costume di casa (1986, republicată sub numele de Călătorii în hiper-realitate în 1995), Eco descrie cum publicul contemporan este expus la mistificare și manipulare și ne sfătuiește pe noi toți să avem o atitudine de ‘diffidenza’ (suspiciune sănătoasă). În calitate de academician și jurnalist, acesta a dus un război neîncetat de ’guerrilla semiologică’ împotriva mass-media și puterii politice. „Nu cu mult timp în urmă, dacă vroiai să preiei puterea politică într-o țară, trebuia doar să controlezi armata și poliția. Astăzi, doar în țările cele mai înapoiate generali fasciști dau lovituri de stat folosind tancurile. Dacă o țară a atins un nivel ridicat de industrializare, întreaga scenă se schimbă. Astăzi, o țară aparține persoanei care controlează mijloacele de comunicare“, spune Eco în prologul unui studiu publicat în 1973 (Către un război semiologic de guerilla), cu mult timp înainte ca multe ‘revoluții’ din toată lumea să aibă loc sub orchestrarea televiziunilor și a media sociale. 


Mărturisind că se uită în mod regulat la televizor, Umberto Eco ne avertizează că „O civilizație democrată se va salva pe sine însăși numai dacă transformă limbajul imaginii într-un stimul pentru reflecție critică – și nu o invitație la hipnoză (Pot oare televiziunile să ne învețe ceva?, 1979).


Credincios în nemurirea cărților


Umberto Eco este un sceptic care crede că religia și Dumnezeu sunt invenții ale oamenilor în căutarea unui sens, dar nu este un ateu militant. Nu și-a asumat niciodată rolul de a ține discursuri publice împotriva religiei. Deși este unul dintre cei mai faimoși atei ai Italiei, cel puțin 30 dintre diplomele sale de onoare i-au fost acordate de către universități catolice. În timp ce spiritul său îl împiedică să adere la un Adevăr revelat, se simte în largul său în universul cărților care „nu sunt făcute pentru a crede, ci pentru a fi investigate. Atunci când luăm în considerare o carte, nu trebuie să ne întrebăm ce spune, ci ce anume înseamnă…“ (Numele trandafirului). „Trăim pentru cărți. O misiune dulce în această luptă dominată de confuzie și decădere“, spune un personaj din același roman. Eco consideră că „Pentru a supraviețui, trebuie să spui povești“ (Insula zilei de ieri, 1994), dar nu face nici o distincție între ficțiune și fals, conform unei mărturisiri surprinzătoare că bibliotecile sale uriașe sunt alcătuite din „cărți ale căror conținut nu îl cred“, făcută în cartea-conversație Acesta nu este finalul cărții (co-autor scenaristul Jean-Claude Carrière, în 2012). Mai mult decât atât, se declară „fascinat de eroare, judecată proastă și aberații“.


Spre deosebire de mulți cărturari din anii 1960, Eco nu a etichetat personajul lui James Bond, nici benzile desenate Superman ca ‘ficțiune junk.’ Așa cum a făcut încă din copilărie, încă citește mult și îi plac multe dintre lucrurile pe care le citește; interesele sale variază de la curiozitatea cu privire la motivele pentru care oamenii mint până la fascinația umană pentru falsuri, falsificări, conspirații, mister, cercetări științifice eșuate, ocultism, ș.a.m.d.


Și, contrar previziunilor sumbre despre dispariția cărților, Eco observă cum noul tip de media a părăsit scena globală la fel de repede cum a intrat, invocând dischetele floppy, casetele video și discurile CD-ROM. Între timp, cărțile s-au dovedit a fi mai durabile și, îndrăznește el să facă o altă profeție:


„Încă putem citi un text tipărit în urmă cu cinci secole. Cărțile sunt ca și roata. Odată inventate, nu pot fi îmbunătățite.“