de Adrian Majuru


După unirea lor în anul 1859 și apariţia tânărului stat România, fiecare reședinţă nobiliară își particularizează viaţa mondenă prin organizarea unui bal. Cele mai renumite au fost balurile din februarie, primele din an organizate de familia Șuţu la palatul lor de lângă Universitate sau de familia Știrbei, la reședinţa lor de pe Calea Victoriei. 


Urmau balurile organizate la reședinţele lor de familiile Ghica, Sturdza dar mai ales cele organizate de casa regală la Teatrul Naţional, ridicat între 1842 și 1847, pe Podul Mogoșoaiei, azi Calea Victoriei.

Despre etichetă și rigori aflăm din mărturisirea doamnei Sanda Tăttărescu Negroponte, martoră a ultimelor baluri din înalta societate europeană dar și românească, de la finalul anilor 1930: „Pe vremea aceea, era obiceiul ca tinerele fete, de 16-18 ani, să iasă în lume. Era un privilegiu și se dădea un bal. Acest bal mi-a fost oferit mie, tatăl meu fiind prim-ministru, de către ambasadoarea Franţei, doamna Thierry. 

 

Şi era un bal în negru și roz. Cavalerii purtau o garoafă roz la butonieră, iar fetele erau îmbrăcate în roz, cu o garoafă neagră la corsajul rochiei. Ceea ce culminează în viaţa mea a fost prezentarea de la curtea Angliei. 

În 1938, tatăl meu este numit ambasador la Paris iar el a ţinut foarte mult să plec la Londra, să-mi definitivez studiile acolo, fiind speriat și de revirimentul legionar din epocă. Am făcut la Londra o școală care se numea «finishing school», adică un sfârșit de școală, nu pentru diplomă, ci pentru cunoștinţe. Era după bacalaureat. 

Şcoala era la «Monkey Club», deci «Clubul Maimuţelor», de fapt trei maimuţe care se aflau pe frontispiciul școlii: a nu vedea rău, a nu vorbi rău, a nu auzi rău. Era o școală foarte agreată, era o viaţă de școlăriţă dar de un înalt nivel.

Doamna care avea grijă de mine, care era patroana, ca să zic așa, era lady Ascott, soţia fostului prim-ministru englez, lordul O. Ascott. Şi îmi spune: «Ştii, prin situaţia tatălui tău, cred că-ţi obţii să fii printre debutantele de la curtea Angliei». 

L-a obţinut, apoi a urmat pregătirea pentru curtea Angliei, îmbrăcămintea specială, penele de pe cap, multe lucruri care făceau parte din decorul acesta. Şi apoi noaptea prezentării, care a fost ceva de vis. Care sigur, când o povestesc azi, sau când îmi aminteam în închisoare, spuneam, «nu, nu sunt eu! E clar nu se poate să fi trăit!» Şi totuși am trăit.”

DE CÂTE FELURI ERAU BALURILE ÎN ROMÂNIA?

Către 1850, „onorabila poliţie” a divizat balurile în câteva categorii, după peisajul uman care le hrăneau. Balurile zise „nobile” se ţineau în fosta sală Slătineanu, peste drum de biserica Sărindar; apoi sala Bossel, peste drum de casa Oteteleșeanu. Apoi în palatele Bucureștilor: Șuţu, Creţulescu,Ştirbei etc. Cele mai strălucitoare baluri erau organizate la reședinţele regale iar apoi, marile baluri ale nobilimii noastre se desfășurau la Opera Română, Ateneul Român și la Cercul Militar.

Balurile de a doua categorie sau “semi-nobile” se ţineau la Pomul Verde (Hanul Roșu – astăzi clădirea se află în vecinătatea Curţii Vechi); pe uliţa Moșilor și la Herasca, lângă Sf. Gheorghe Vechi; pe uliţa Sfinţii Apostoli, unde se afla sala cu firma “La Drumul de Fier”. Aceste două tipuri de baluri făceau parte din prima ordine. 


Cele din a doua ordine, numite și “baluri de societate”, se ţineau la sala Bilcek, peste drum de Şcoala Militară (cafeneaua Pesta, în zilele obișnuite). Balurile din a treia ordine, sau “balurile de rând” erau aproape în toate mahalalele. 

Printre cele care au rămas în memoria bucureștenilor se numără balurile lui Ianoș și al lui Lukas din grădina Cișmigiului, apoi balul de la “Salcia Pletoasă”, pe “uliţa Flămândă”, în vopseaua de albastru (azi sectorul 4), lângă biserica “Săracă”.

Contemporanii au subliniat că un bal “e mai nobil cu cât e mai trist și mai rece. Oare eticheta cea mare ce domnește întrânsele aduce această amorţire?” Dacă în marile saloane “se vorbea în diferite limbi afară de cea naţională: germană, franceză, italiană sau greacă”, “deosebirea de clase” se zărea cu ușurinţă “chiar și la balurile publice”.

La baluri “fiecare caută să petreacă, să se amuze, să uite traiul ordinar”. La sala Bossel unde sunt prezenţi “mai toţi nobilii și nobilașii de mâna a doua, a treia, a patra, a cincea și toţi burghezii, împreună cu clasele voioase și libere, lipsește eticheta, nu însă și buna cuviinţă. Fiecare om, fiecare june își măsoară vorbele după vorbele convorbitorului sau convorbitoarei sale”.

Dincolo de formidabila socializare, balul mascat înlătura adesea bariera socială alimentând un mister, o graniţă flexibilă, ușor de îndepărtat între măștile care doreau să se descopere în afara cutumelor, tradiţiilor sau tabu-urilor sociale.


DE LA BALURI LA CEAIUL DANSANT


Începând cu anii ’20, balurile s-au transformat în ceaiuri dansante între colegii de școală, liceeni și studenţi; continuau balurile nobile sau balurile de binefacere organizate cu prilejul unei mari sărbători cum era Ziua Marinei sau a vreunei instituţii. 

Multe dintre marile licee și chiar școli profesionale, din București și alte orașe ale ţării, organizau câte un bal, în afara celui de final de an școlar, înaintea bacalaureatului. Balurile au dispărut cu repeziciune după 1947. 

De acum sunt organizate „balurile sindicale” sau muncitorești, în incinta fabricilor, sau în noile case de cultură, iar uneori, în cantinele muncitorești. După cincizeci de ani de absenţă a acestui rafinat mijloc de socializare avem astăzi încercări timide de reanimare acestor evenimente mondene.