de Ciprian Plăieșu

După unii istorici, Carlo Antonio Francesco d’Avila (sau în franceză Charles d’Avila) s-a născut în 1828, la Parma, ca fiu nelegitim al marelui muzician Franz Liszt și al contesei Marie d’Agout. Aceștia se bazează pe relatările Sabinei Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion Brătianu și sora lui Ionel și Vintilă Brătianu. Aceasta a avut contact cu elita medicală a timpului, fiind soția medicului Constantin Cantacuzino. Totuși, există și voci care spun că Davila ar fi fost copilul unor nobili germani, dispăruți premature într-un incendiu, copil înfiat de un doctor care l-ar fi ajutat să urmeze studiile de medicină, întâi în Germania, apoi la Universitatea din Paris.

O invitație de trei ani, transformată într-o muncă de-o viață

La nici 25 de ani tânărul doctor Carol Davila, care se întorcea din Champagne și Cher unde participase pentru prima oară în viață la stingerea unei epidemii  de holeră, primește o invitație, un contract pe trei ani, care avea să îi schimbe viața pentru totdeauna. Barbu Știrbei, domnitorul Țării Românești de la acea vreme, își dorea modernizarea sistemului medical autohton. Din acest motiv, prin intermediul unor cunoștințe din Paris a încercat să selecteze câțiva tineri absolvenți ai Facultății de Medicină de la Paris. Cert este că pe 13 martie 1953 Barbu Știrbei și Carol Davila se întâlnesc prima dată la București. În scurt timp îi va câștiga încrederea și sprijinul domnitorului, însă în ciuda tulburărilor politice din vremea respectivă Carol Davila a urmărit toată viața sa scopul pentru care a fost adus în România – reformarea sistemului medical (military și civil) și dezvoltarea instituțiilor de învățământ medical.

În descrierea pe care i-o face Sabina Cantacuzino surprinde exact acest detaliu: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui.“

Dincolo de reorganizarea sistemului medical, în 1855, înființează o școală de felceri, iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Se luptă ca aceasta din urmă să nu fie închisă în perioada tulbure de dinaintea Unirii Principatelor. Aceasta va deveni, mai târziu, în anul 1969, Facultatea de Medicină.

Întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. De asemenea, înființează două orfelinate și o școală de surdo-muți și încearcă să reglementeze introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. De asemenea, a organizat sistemul de ambulanțe, care va fi folosit din plin în timpul Războiului de Independență din 1877-1878 și care va salva mii de vieți omenești. Deși îi sunt recunoscute meritele deosebite – în anul 1860 este înaintat la gradul de general, abia în 1868 primește cetățenia română.

Lucruri mai puțin știute despre Carol Davila

Privind astăzi, viața lui Carol Davila pare un șir nenumărat de succese, însă lucrurile sunt departe de a fi așa și doar munca și perseverența, uneori de o îndârjire fantastică, contribuie ca lucrurile să pară astfel. De pildă la scurt timp după venirea în Țara Românească, din cauza condițiilor insalubre în care locuia într-o casă de pe cheiul Dâmboviței, tânărul face rheumatism care va dezvolta o pareză a unui braț. O altă cumpănă a vieții sale a fost legată de primul său mariaj care a durat cam un an, soția sa murind la nașterea unui copil. Se va recăsători ulterior cu Ana Racoviță. Fiind mereu prezent acolo unde era nevoie de expertiza sa, în dese rânduri se îmbolnăvește, dar în anul 1865, când încerca să lichideze o epidemie de tifos, se îmbolnăvește foarte grav și este aproape să moară.

Persoană energică, exigentă și colerică, Davila este descris ca fiind greu de suportat uneori: „Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.“ Chiar se pare că din cauza atitudinii sale intransigente a fost implicat și într-un duel. În urma unui incendiu, Carol Davila, ca director general al Serviciului Sanitar al Armatei, a dat ordin să nu se fumeze în cuprinsul spitalului si mai ales în mansarde, care erau construite din lemn. Aflat întâmplător într-o inspecție a întâlnit un sublocotenent care fuma. Davila i-a smuls țigara, l-a plesnit și l-a frecat cu ea pe obraz. Incidentul a ajuns la cunostința ministrului de Război, generalul I. Emanoil Florescu. Ofițerul a fost chemat la minister și I s-a dat ordin să-l provoace pe Davila la duel.

Duelul s-a desfășurat la Băneasa. Au loc două runde. Davila a tras în aer, iar sublocotenentul nu a reușit să îl nimerească. Apoi ofițerul a căzut în genunchi și plângând l-a implorat pe Davila să-l ierte. În 1874 cea de-a doua soție a sa moare, otrăvită din greșeală: primește stricnină în loc de chinină și celebrul medic rămâne văduv. Participă la Războiul de Independență și face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Cu toate aceste probleme până la moartea sa în 1884, Carol Davila își continua activitatea devenind un model și un reper atât pentru medici, cât și pentru oamenii obișnuiți. Însuși regele Carol I, una dintre cele mai respectate și mai puternice personalități ale istoriei noastre, vorbește despre Carol Davila cu multă considerație în scrisorile și jurnalul său spunând succint și cuprinzător: Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el.