de Petruș Costea


S-a născut pe 7 ianuarie 1895, la Bucureşti, într-o familie evreiască modestă. În 1898, un incendiu distruge casa familiei, iar tatăl, după ce-şi salvează cele trei fiice, încearcă să salveze ce se mai putea din lucruri; la puţin timp după aceea se îmbolnăveşte de pneumonie şi moare câteva luni mai târziu. Mama, care cânta frumos la pian, îşi întreţine familia dând lecţii de limbi străine. La trei ani, Clara Haskil poate să reproducă tot ce cânta sora ei mai mare. Un unchi o prezintă unui profesor de la Conservatorul din Bucureşti şi fetiţa va fi admisă, la şase ani, să studieze la clasa unei profesoare cunoscute. După un an obţine o bursă de studii la Viena, unde va pleca cu acelaşi unchi meloman şi rigid. Tot la Viena, la vârsta de şapte ani, dă primul concert, dar în 1905 familia hotărăşte că Parisul îi poate oferi micii pianiste profesori mai buni şi astfel Clara Haskil ajunge să studieze cu Alfred Cortot (care va fi, peste trei decenii, profesorul lui Dinu Lipatti), însă întâlnirea cu celebrul virtuoz, adesea arogant şi lipsit de tact, nu va fi deloc benefică pentru eleva sa, o fată sensibilă şi retrasă. Studiază în paralel vioara şi obţine la ambele instrumente Premiul I.


Anul 1914 îi aduce Clarei Haskil o neplăcută surpriză: i se descoperă o scolioză severă şi familia hotărăşte că îi trebuie cel mai bun tratament. Berk, sinistrul orăşel din nordul Franţei, cu celebrul sanatoriu specializat în tratarea tuberculozei osoase, o va găzdui pe Clara Haskil nu câteva luni, cum s-a sperat iniţial, ci aproape cinci ani, perioada şederii ei acolo suprapunându-se, cu diferenţe de câteva zile, cu durata Primlui Război Mondial. Adolescenta de nouăsprezece ani, deja foarte sensibilă şi retrasă, va sta timp îndelungat cu un corset de ghips, având rare ocazii de a se apropia de un pian şi de a cânta, într-o singurătate care o va transforma într-o persoană foarte puţin sociabilă.


În 1950 este invitată de Pablo Casals la Festivalul de la Prades, unde îl cunoaște pe violonistul Arthur Grumiaux cu care va forma un duo celebru.


Când se întoarce la Paris, imediat după război, Clara Haskil nu ştie că vor urma pentru ea mai bine de douăzeci de ani în care va cânta destul de puţin şi nu va putea supravieţui fără generozitatea câtorva mecena cu care se împrieteneşte: dna Gélis-Didot, dna Paul Desmarais, dna Gétaz, Lili Pastré şi prinţesa de Polignac. Chiar dacă ajunsese la maturitate artistică, simplitatea şi lipsa de afectare a artei ei nu erau pe gustul epocii care aprecia îndeosebi virtuozitatea şi latura extrem de subiectivă a interpreţilor. Graţie acestor mecena i se aranjează un turneu în America, iar celebrul dirijor Leopold Stokowski, după ce cântă împreună cu ea, îi va scrie entuziasmat impresarului său: „Sunt absolut convins că talentul său domină de departe pe cel al contemporanilor săi şi că, fără îndoială, are o carieră în faţă, cu atât mai mult cu cât se dăruie muzicii cu o pasiune care e aproape fanatism”. Impresarul va lua, ce-i drept, legătura cu Clara Haskil, dar îi va cere acesteia să avanseze câteva mii de dolari pentru promovarea unui eventual turneu şi-i va spune cu cinism: „ar fi mai bine să aveţi mai puţin talent, dar mai mulţi bani”.


Sunt ani în care dă doar câteva concerte, unele în scopuri caritabile, altele pentru care onorariul era rochia de concert, dar are şi momente fericite: cântă cu bătrânul Eugène Ysaÿe sonatele lui Beethoven, cu violoncelistul Pablo Casals, cu George Enescu şi, în 1936, îl cunoaşte la Paris pe Dinu Lipatti de care o va lega o intensă prietenie.


Începutul războiului o găseşte la Paris, dar în martie 1941, tot cu ajutorul prietenilor, reuşeşte să plece la Marsilia, în zona liberă. În urma unei razii a poliţiei, din cauza actelor care purtau ştampila „Evreu”, este arestată, dar va fi eliberată după ce o prietenă influentă intervine rapid. În primăvara lui 1942 acuză violente dureri de cap şi simte că vederea îi este afectată. I se descoperă o tumoare care apasă pe nervul optic, însă prietenii se mobilizează, strâng 30.000 de franci şi reuşesc să aducă de la Paris un medic eminent. Operaţia, care presupune o trepanaţie, va dura patru ore şi va fi făcută doar cu anestezie locală (i se anesteziază pielea capului cu cocaină). În timpul operaţiei, Clara Haskil va pianota pe masă Concertul în mi bemol major de Mozart pentru a fi sigură că nici memoria, nici degetele nu-i sunt afectate. În noiembrie 1942, cu cinci zile înainte ca Marsilia să fie ocupată de nemţi, părăseşte oraşul şi se refugiază în Elveţia, care îi va deveni ţara de adopţie.


Chiar dacă are parte de cronici entuziaste, nu este recunoscută aşa cum merită şi abia la sfârşitul deceniului al șaselea începe adevărata ei carieră. În 1950 este invitată de Pablo Casals la Festivalul de la Prades, unde îl cunoaşte pe violonistul Arthur Grumiaux cu care va forma un duo celebru şi încheie un contract de exclusivitate cu casa de discuri Philips. La 57 de ani are pentru prima dată o casă şi un pian al ei. Se împrieteneşte cu Chaplin, care, pentru a o face să râdă în hohote, redevenea Charlot pentru ea; marele actor va declara că în viaţa lui a cunoscut trei genii: Einstein, Clara Haskil şi Churchill. Presa se întrece în elogii, iar publicul o urmează pretutindeni. Mulţi se întrebau cum se explică faptul că interpretările îi sunt atât de răscolitoare, de vreme ce cântul ei nu părea să aibă nimic spectaculos: „Ea nu se impune prin forţă, ci prin caracter; nu străluceşte, ci iradiază, transmite chiar graţia muzicii: în două ore şterge amintirea strălucită şi vană a unei armate de virtuozi”, spunea Bernard Gavoty.


Mărturia pianistei Tatiana Nikolayeva, despre prima întâlnire cu arta pianistei românce, este printre cele mai emoţionante. În 1956, fusese invitată să cânte la Salzburg, iar toată lumea de la Moscova îi spusese să nu rateze concertele lui Karajan, considerat noul Toscanini. În prima parte a programului, Herbert von Karajan a dirijat interesant o simfonie de Mozart, dar Tatianei Nikolayeva nu i se părea deloc că acesta ar fi fost la nivelul lui Toscanini. După pauză urma Concertul în re minor de Mozart, cu Clara Haskil solistă, iar Nikolayeva continuă: „Deodată, o femeie în vârstă, cu părul cărunt strâns într-un coc fără nicio formă, adusă din spate şi abia mergând, a intrat pe scenă. Eram convinsă că nu va fi în stare să cânte la pian în starea aceea şi am vrut să dispar de acolo, într-atât de frică îmi era pentru ea. S-a aşezat la pian şi a rămas nemişcată, cu capul aplecat deasupra clapelor în timpul introducerii orchestrale magnific dirijate de Karajan. Dar acesta tot ­ nu-mi părea la nivelul lui Toscanini. Soseşte momentul în care intră pianul. Haskil a cântat prima frază. Pe loc m-a podidit plânsul. Orchestra a intrat şi ea să acompanieze, transfigurată. Şi Karajan, dintr-odată, a devenit Toscanini”.




Se împrietenește cu Chaplin, care, pentru a o face să râdă în hohote,redevenea Charlot pentru ea; marele actor va declara că în viața lui a cunoscut trei genii:Einstein, Clara Haskil și Churchill


Şi, pe 6 decembrie 1960, totul se încheie cu o moarte absurdă. Clara Haskil soseşte împreună cu sora ei în gara din Bruxelles, unde o aşteaptă soţia lui Arthur Grumiaux cu care urma să cânte în ziua următoare. Refuză o mână pentru a coborî numeroasele trepte, se împiedică şi cade, lovindu-se la cap. Se stinge la spital după câteva ore.


După 54 de ani de la dispariţia Clarei Haskil, în România, la Sibiu, în perioada 30 august – 4 septembrie 2014, ia fiinţă un festival care poartă numele pianistei, un festival de proporţii reduse, dar cu invitaţi extraordinari. Iniţiatorul şi directorul festivalului este pianista româncă Alina Azario, stabilită de cincisprezece ani în Germania, iar printre invitaţi se numără Marina Chiche, Julien Quentin şi Adam Laloum, care a câştigat, în 2009, unul dintre cele mai importante concursuri de pian din lume: Concursul „Clara Haskil”.


Pentru mai multe detalii şi pentru program, vizitaţi­ site-ul festivalului: www.clarahaskil.ro