de Alice-Claudia Gherman, foto arhiva Facebook Ebru Bolat


Frumoasă, inteligentă și extrem de bine ancorată în realitatea vieții și a sportului, Ebru Bolat – 26 de ani – este prezență din ce în ce mai vizibilă în yachtingul internațional. Absolventă a Arts University Bournemouth, specializată în Animation Production, Marea Britanie, Ebru este o sportivă completă și complexă, care armonizează sportul cu educația solidă și creativitatea, îmbinând de asemenea modestia cu tenacitatea.

 

Yachtingul  - o dragoste începută la 8 ani

 

Povestea de dragoste dintre Ebru Bolat și yachting, sau mai bine zis sailing (înțeles ca sport ce folosește ambarcațiuni cu vele, veliere – îmi explică Ebru) a început când avea doar opt ani: „Auzisem de acest sport de la tata, fiindcă el a făcut școala și obținuse permisul de a face yachting. El a făcut de altfel parte dintr-un echipaj cu care a câștigat Cupa României și era pasionat de sailing. La începutul verii din 2008 - pe când aveam opt ani, tata ne-a luat pe mine și pe fratele meu mai mare, Tarkan - la un concurs la Marea Neagră, la Mangalia. Erau atunci pe lângă bărcile lor mari și niște ambarcațiuni mici pentru copii de vârsta noastră 8-10 ani care navigau. Noi ne uitam la acei copii (mai știam câte ceva de la tata despre yachting), iar antrenorul acelor copii ne-a observat că îi priveam cu interes. A venit la noi și ne-a întrebat dacă ne intereseză să vedem cum e. Eu m-am urcat într-o barcă cu o fată care știa să mânuiască barca, fratele meu s-a urcat lângă un alt copil sportiv și a fost o experiență de neuitat. Mai ales că barca fratelui meu s-a și răsturnat, iar a mea nu și am putut râde mult de el. Ne-am distrat foarte mult în ziua aceea, iar după, acel antrenor a venit la tata și l-a întrebat dacă ne lasă să practicăm acest sport. Tata ne-a dat voie, iar noi am fost entuziasmați și din acea vară am început cursurile de yachting. Noi ne-am născut la Constanța, dar părinții s-au mutat la București, însă aveam bunicii la Agigea, deci tocmai perfect să participăm la cursurile școlii de vară de yachting de pe lacul Sutghiol, unde mergeam cu autobuzul spre Mamaia”, povestește Ebru.

 

Omul care i-a modelat viața de sportiv a fost primul antrenor din Mangalia, Dumitru Micu, din păcate, plecat dintre noi. „Dacă nu venea atunci la tata și întreba dacă vrem să facem yachting, probabil cariera mea era alta acum. Acel gest mic mi-a schimbat viața. Cu domnul Micu am început inițierea în yachting, într-o perioadă în care acest sport era prea puțin cunoscut. Au trecut anii, am început să câștig cam tot ceea ce se poate câștiga în acest sport în România, dar am descoperit că la nivel internațional noi eram ca și inexistenți în acest sport, nu contam deloc. Ajunsesem campioană națională, dar eram penultima la Campionatele Europene! Eram conștientă că, chiar dacă eu câștigam campionatul național, nu mă simțeam campioană, fiindcă știam adevărul – nu eram bună prin comparație cu sportivii europeni sau cei de nivel mondial”.

 

„Costurile în acest sport (yachting-ul - n.r.) sunt mari – ai nevoie de echipamente performante și de calitate – barca e extrem de importantă pentru a aluneca pe apă, nu poți concura cu o barcă veche.”


„Mai întâi școală, apoi sport!”

 

Schimbând standardele, Ebru a dorit mai mult, iar cei care i-au fost în primul  rând aproape i-au fost părinții. Dacă Tarkan, fratele lui Ebru, a renunțat la sailing-ul profesionist (deși a ajuns și el campion național și mai practică în particular) pentru că nu a găsit un coechipier potrivit pentru el și s-a focusat pe o carieră în alt domeniu, Ebru a decis să continue.

 

În paralel cu sportul, Ebru a continuat să-și vadă de școală și nu a renunțat niciun moment la studii. „La început voiam să renunț la școală și să mă dedic sportului, dar ai mei au spus Nu, mai întâi școală, apoi sport, doar așa mă lăsau în concursuri. Dacă luam o notă de 8 era deja problemă, așa că îmi luam temele cu mine, învățam pe drum, în avion, în tren și nu lipseam de la teze sau teste. La început, profesorii nu erau mulțumiți că mai lipseam de la ore fiind în cantonament, dar apoi au realizat că învăț și am note bune și nimeni nu a mai avut obiecții”, povestește Ebru.

 

Formată la Romanian Royal Yacht Club, legitimată la Sportul Studențesc București, Ebru a făcut antrenamente și pe lacul Herăstrău, amintind părinților care vor să-și trimită copiii să practice yachtingul că există cel puțin zece cluburi dedicate sporturilor nautice în România, dintre care trei sunt în București.

 


Yachting-ul - un sport scump, dar care te învață să fii puternic

 

Astăzi antrenorul lui Ebru Bolat este portughezul Gonzalo Javier Pereira de Carvalho – pe scurt Xavi, pe care l-a întâlnit la începutul anului 2023, a făcut câteva antrenamente test cu el, a văzut care îi este nivelul și cum o poate ajuta, iar acum face echipă cu Xavi care o antrenează pe Ebru.

 

„Costurile în acest sport sunt mari – ai nevoie de echipamente performante și de calitate – barca e extrem de importantă pentru a aluneca pe apă, nu poți concura cu o barcă veche - însă dacă ai o parteneră de antrenament, costurile se împart și este mai ușor pentru amândouă. O vreme m-am antrenat împreună cu o fată din Cipru, aceasta era foarte bună în condiții de vânt slab, eu mă descurc foarte bine în condiții de vânt puternic și cumva ne ajutam reciproc, aș că ne sprijineam una pe cealaltă. Împărțeam și costurile antrenorului și partea de antrenament, dar concuram fiecare pentru țara sa. Să zicem așa: eram partenere de antrenament, dar adversare în concurs. Ne mai și certam, suntem fete (râde!), dar în general eram prietene. După campania de la Paris, nu ne mai antrenăm împreună”, spune Ebru.

 

Fiind un sport în care concurezi singur, Ebru a învățat să fie puternică și psihic și fizic. „Cred că asta înveți din acest sport. Fiind singură pe mare, nu vine nimeni să te ajute, totul depinde de tine și de cum gestionezi situația. Trebuie să găsești singură soluții, să iei inițiativa în timp util și să rezolvi problemele. Și apar probleme tot timpul. Toate sporturile îți dau lecții de viață, dar acesta este unul în care trebuie să gestionezi singur situațiile sub presiune mare. Nu ai timp să te superi și să te victimizezi. Cu cât stai și te focusezi pe supărare, cu atât adversarii te întrec. Așa că trebuie să fii un fel de robot care caută în programul său soluția problemei. De la 13-14 ani am început să lucrez cu un psiholog sportiv și să-mi fac și un antrenament mental pentru acest sport. Caut mereu să văd care îmi sunt obiectivele ce mă pot ajuta să rezolv problema”.

 

„Bucuria trebuie să vină din ceea ce faci, nu din rezultate!”

Până la opt ani, Ebru Bolat a avut copilăria oricărui alt copil din lumea aceasta, apoi tânăra spune că totul s-a schimbat. A fost însă alegerea ei, părinții nu au pus presiune pe ea ca să obțină neapărat performanță.

 

„Părinții mi-au spus: dacă de mâine vrei să te lași de acest sport, poți să te lași; noi te iubim oricum la fel de mult, trebuie să fii însă onestă cu noi și cu tine, să înțelegi de ce vrei să te lași de acest sport, să nu te lași doar pentru că e greu; iar dacă nu îți place să înțelegi de ce nu îți place. Altfel spus m-au îndemnat să văd dacă nu îmi place activitatea în sine sau dacă motivul este că nu am rezultate, fiindcă dacă numai rezultatele mă mențin să practic acest sport, atunci mai bine să renunț. Dacă însă îmi place sentimentul de a fi acolo pe mare și activitatea în sine, atunci e altceva. Rezultatele sunt ceva ce noi nu putem controla, iar dacă doar rezultatele îmi aduc fericirea, atunci nu este în regulă. Rezultatele nu trebuie să definească fericirea, fericirea trebuie să rezulte din ceea ce faci. Asta am învățat și din cărțile de psihologie sportivă pe care le citesc. Nu poți fi mereu pe primul loc, mai ieși și pe ultimul. Rezultatele au fluctuații, bucuria trebuie să vină din ceea ce faci.”

 

Din această perspectivă, Ebru recunoaște că nu a avut o copilărie și o adolescență obișnuite. „Pentru mine nu a existat să zic așa viață privată. Nu am avut prietenii multe și mult timp nicio relație. Orice relație presupunea timp investit în cultivarea ei iar eu mi-am spus că dacă o relație nu va funcționa asta înseamnă timp pierdut, pe când dacă merg la un antrenament apoi la concurs îmi urmez visul și asta contează pentru mine.”

 

Cantonamentele îi ocupă sportivei cam trei săptămâni dintr-o lună – trebuie să se antreneze pe mare și pe ocean, fiindcă acela e locul de desfășurare a concursurilor, iar asta înseamnă deplasări permanente. La revenirea acasă își continuă antrenamentele de întreținere, se ocupă de verificările anuale, de vizitele la nutriționist, psiholog etc.

 

Cât de diferit este un sportiv din sailing față de un sportiv de performanță dintr-un sport obișnuit? „Sunt diferențe. La noi cursele țin undeva între 30 și 50 de minute. La un sprinter, de pildă, zonele de efort țin câteva secunde, la noi efortul durează deci mai mult. Un sprinter are o singură probă pe zi, noi putem avea trei curse pe zi în campionat, iar acesta poate ține o săptămână. La ei campionatul ține 2-3 zile. Deci efortul la noi e dublu, dacă nu triplu. Munca e aceeași pentru că și ei se antrenează la fel de intens pentru a performa în acele secunde care fac diferența. La noi probele sunt mai grele, trebuie să ne recuperăm de la o zi la alta. În sailing e răsplătită constanța. Dacă nu ți-a ieșit o cursă, poate îți iese următoarea, ai o a doua șansă”.

 

Sportiva este ajutată de o echipă micuță, fiindcă România nu are o echipă de sportivi de yachting feminin mare, iar bugetul acordat este mic prin comparație cu restul țărilor. Dacă la echipele mari – de pildă, Franța – au antrenor pe apă, antrenor de fitness, un fizioterapeut, un psiholog, un team lider care gestionează echipa și actele de planificare  etc. pentru Ebru, în afară de antrenor, psiholog și nutriționist, de restul muncii, mai ales de partea cu actele se ocupă chiar Ebru. Asta ce-i drept îi răpește din timpul de antrenament, poate și din odihnă. „Antrenamentele sunt o cărămidă pe care o adaugi mereu acolo edificiului până construcția e gata, iar tu ești pregătit pentru concurs!”, spune sportiva.

 

Campiona olimpică din 2024 a avut 36 de ani, medaliata cu argint 33, iar cea cu bronz 29. Ebru are 26 de ani și tot timpul din lume pentru a ajunge în topul clasamentului mondial.

 

În sport este valabil principiul „totul sau nimic”

 

Cât de dificilă este trecerea de la junior la seniori?  „Dacă nu ajungi să ai rezultate la juniori, e foarte dificil să faci saltul către seniori, iar toată povara revine părinților. Și mulți părinți nu își permit să investească atât de mult. Există mulți copii talentați în România, dar trebuie să facă performanță mai întâi la juniori pentru ca statul să îi susțină. Sportul nu e foarte bine plătit, iar mulți părinți își dau copiii la un sport când sunt foarte mici pentru a fi sănătoși, fiindcă sportul e important în perioada de creștere, apoi cei mai mulți abandonează. Cumva, totul se învârte în zona medaliilor, când nu obții medalii ești șomer, dacă nu câștigăm, nu putem trăi din sport, așa că poate de aceea mulți renunță la sportul de performanță, fiindcă e un drum lung, greu, necesită răbdare, bani, poți să eșuezi de o sută de ori până reușești o dată. Și da, copiii renunță, iar părinții le propun o carieră în IT, medicină sau orice altceva mai convenabil. În sport principiul este totul sau nimic.”.

 

Anul acesta Ebru Bolat va participa în mai la Campionatul European din Croația, și la  World Championships din Irlanda în septembrie, la Dun Laoghaire.