de Luminița Paul, foto: Gazeta Sporturilor


Când s-a oprit, a făcut-o subit. Îndoiala i se insinuase în minte cu câteva luni înainte, ascuțită precum o crampă de efort, dar în­cercase să nu o bage în seamă. S-o izoleze, să-și continue viața, ca și până atunci, cu același program strict, calculat parcă la se­cundă. Să se trezească dimineața devreme, foarte devreme, să mănânce micul dejun, ca să aibă putere, și apoi să alerge. Zeci de kilometri, uneori singură, alteori cu un sparring partner. Deseori, un bărbat, care trebuia să-și pună serios picioarele la lucru pentru a ține pasul cu ea. După-amiaza să se odihnească, după masa de prânz și atât de necesara recuperare, apoi s-o ia de la capăt, iar alergare, alți kilometri pe contorul personal, cifrele învârtindu-se mereu, neobosite.

O spunea chiar ea: „Trezirea la 7. Micul dejun. La 9 și jumătate ies la alergare. Se adună 16, 18, chiar și 20 de kilometri. Iar după-amiaza alți 10-12. Apoi, uneori am forță sau pregătire specifică“. Să meargă la culcare devreme, cu carnea zvâc­nind, ca s-o ia a doua zi de la capăt. Sute, mii de începuturi. Sute, mii de zile aproape identice.

Dar atunci, în acele luni dificile din 2003, ceva se schimbase. Era au­gust, se apropiau Mondialele de la Paris și Gabi nu se mai simțea Gabi. În cantonamentul de la Izvorani, părea obosită, fragilă, cu chipul înăsprit de soare și de muncă. „Sunt nervoasă. Plecată de acasă din 23 martie. Acum mă aflu la 40 de kilometri de locuința mea, dar n-am apucat să trec pe acolo. Am aceleași haine cu mine și tot cu ele voi pleca și în Franța“, îmi mărturisea într-un interviu pentru Gazetă. Fizic, lucrurile nu erau cum trebuie, dar parcă îi era greu să admită. „Sunt încărcată. Am tras atât de tare la antrenamente în ultimul timp, încât erau zile când, pur și simplu, nu-mi mai doream să alerg“.

Și mai știa ceva: că în proba ei-vedetă, cea de 5.000 de metri, con­curența crescuse serios, odată cu apariția multor atlete africane tinere și puternice, din Etiopia și Kenya. Pentru Gabriela Szabo, trademark-ul fusese sprintul furibund, declanșat pe ultima turnantă, secvența de spectacol, de boost de adrenalină într-o cursă lungă, de obicei tactică. „La mine e greu să mai schimbi ceva. Iar ele sunt mai proaspete. Altădată, aveam nevoie de 61-62 de secunde pe ultimul tur și câștigam cu 20-30 de metri avans. Acum, ele aleargă 60. Mie mi-ar trebui 59 ca să le bat și nu mai pot să fac asta. Există un grad de uzură, de obo­seală acumulate în mine. Și anii care au trecut. Mușchii mei nu mai au elasticitatea de altădată“, se analiza ea, lucid și necruțător.


Iar mintea și corpul nu o înșelau. La campionatele lumii, disputate pe Stade de France, a încheiat pe locul 11 proba de 5.000 de metri, cea în care devenise, cu numai trei ani înainte, campioană olimpică. Lumea atletismu­lui nu înțelegea prăbușirea, iar în cotidianul L’Equipe câteva coloane erau dedicate consternării generale. Revenită acasă, a făcut un control medical care a dus la diagnosticul de „suprasolicitare“. I s-au recomandat șase luni de pauză.

Primul și ultimul abandon din carieră

Dar ea n-a putut să stea atât de mult pe margine. După două luni și jumătate, era în SUA, la Albuquerque (statul New Mexico), în cantona­ment. Cu același program draconic, dar și cu aceeași epuizare cuibărită în organism. Pentru Gabriela Szabo, triplă campioană mondială de sală, sezonul indoor din 2004 avea să se încheie după jumătate de cursă. Primul și unicul abandon din viața ei de sportivă, la Birmingham, pe distanța de 3.000 de metri.

Atunci a decis să se oprească. Să-și încheie cariera câtă vreme păs­ tra o bună parte din aura de învingătoare. „Am simțit că n-o să mai pot să fiu Gabi Szabo cea de pe locul întâi. Mereu mi-am spus că atunci când o să simt că nu mai pot să fac față performanței, mă voi retrage. După atâția ani în care fusesem doar pe locurile unu, doi și trei, dintr-o dată să ajung aproape ultima, pe unsprezece?“

Încă o dată, lumea a rămas mirată de decizia atât de drastică, de retragere, chiar în anul olimpic: mana­ger, federație, națională și internațională, alți sportivi. Oricum, își propusese ca Olimpiada de la Atena să fie ultima din carieră. Ultima, dar cu medalie. Iar acest lucru nu mai era posibil, așa că a ales să spună stop. Să-și în­cheie cariera în propriii termeni. Să-și exploreze, în pri­mul rând, condiția fizică. Sănătatea. Diagnosticul „sin­drom de suprasolicitare“ revenise în urma altor analize, făcute la Institutul de Endocrinologie din București.


„Numai că nu-mi era bine deloc“, mi-a mărturisit în vara lui 2004. „Eram tot timpul obosită. Nu-mi ajungea somnul. Mă culcam seara la 9, mă trezeam la 10 dimineața și la prânz, la 12, trebuia să mă bag iar în pat. După-amiaza, venea Zsolt și îmi spunea să mai ieșim, iar eu adormeam în mașină!“, poves­tea Gabi.

Atunci a mers la o clinică din Roma, unde a făcut o analiză mai complexă, pe firul de păr. Aceasta a eviden­țiat că atât glanda suprarenală, cea care gestionează efortul, cât și tiroida funcționau aproape la minimum. De acolo venea extenuarea. A urmat un tratament și lu­crurile s-au îmbunătățit rapid și simțitor. Inițial, s-a gân­dit să mai aștepte alte șase luni, ca să vadă dacă își mai dorește să revină pe pistă. Dar, pe de altă parte, simțea, știa că decizia fusese luată atunci, după Birmingham, după acel unic și dureros abandon.


Primele dimineți au fost cele mai ciudate. Se în­treba ce va face, obișnuită fiind cu un program strict. Alături de soțul ei, Zsolt Gyöngyössy, cel care i-a fost antrenor pe toată durata carierei, întâmpina o nouă viață. Dintr-o dată, nu mai trebuia ca lucrurile să fie fă­cute după același tipar. „Înainte știam fix la ce oră ne trezim, când ieșim la antrenament, când mâncăm, când mergem la culcare“, explica Zsolt. Și n-a mai fost așa. Au descoperit împreună că pot face în așa fel încât să se simtă bine și să savureze noua viață fără să se simtă vinovați.


Ce a moștenit din viața de sportiv

Totuși, Gabriela a păstrat ceva din viața de sportiv, aplecarea spre ordine. „Dacă eu sunt acum organizată și se­rioasă, e pentru că Zsolt m-a crescut așa“, spune fosta atletă despre soțul și antrenorul său. „Mi-a insuflat aceste lucruri.

Tot ce am obținut a fost pentru că am muncit enorm, fără arti­ficii. Nici trenul nu sosește în gară mai exact decât mă prezen­tam eu la antrenamente. Asta a lăsat o amprentă, și în viața de zi cu zi îmi place să fiu punctuală“, preciza Szabo.

După ce a lăsat deoparte atletismul de perfor­manță, a ales tot atletismul, dar pentru a-l studia în amănunt, științific. „Am intrat atât de rapid în lumea asta încât nu m-am gândit că așfi putut să fac și altceva“, dezvălu­ie ea. „Eram în clasa a opta și deja discutam cu diriginta mea, Liliana Andreescu, care era profesoară de educație fizică, des­pre cum se intră la facultate, câți reușiseră de la noi, câți erau pe loc. Nu aveam alte gânduri“. Și, poate contrar a ceea ce se crede despre sportivi, i-a plăcut mereu să învețe, n-a fugit de lecții, chiar dacă o făcea în viață, pe pistă și pe traseele de antrenament.

„Nu mi-am cerșit niciodată notele. Stăteam cu profesorii și îmi explicau, apoi studiam eu. Am vrut să nu-mi reproșeze nimeni nimic. La liceu petreceam ore întregi închisă în cameră, învățând“, adaugă ea.


După ce a terminat facultatea, s-a înscris la doc­torat, în educație fizică, fiind admisă cu nota zece în toamna lui 2009. A urmat un master în antropologie motrică, pe care l-a încheiat în februarie 2010, după care s-a îndreptat spre marketing. Din nou, învățând. Erau zile în care venea cu cărțile la federație, acolo unde fusese cooptată după retragere, combinând munca și studiul. Astfel, și-a descoperit o nouă viață plecând de la vechea viață, cea despre care spunea când era spor­tivă că o are închisă într-o valiză. Valiza cu care pleca în cantonamente, pentru luni întregi, și la concursuri. Întoarsă acasă, mașina de spălat mergea nonstop mai multe cicluri, apoi lucrurile reveneau în valize, pentru o nouă deplasare.

Pentru că s-a retras brusc, dar a rămas aproape de atletism, de sport, șocul a fost resimțit lin de Gabi Szabo, ca printr-o pernă de puf. A început să savureze mai mult lectura, filmele, ieșirile cu prietenii la câte un restaurant, timpul petrecut cu soțul, menținând însă o viață activă. A avut perioade când n-a mai alergat, dar a revenit și la asta, chiar dacă doar pentru întreținere, de câteva ori pe săptămână, nicidecum zilnic, zeci de kilo­metri. A adăugat înotul, ședințele de fitness, bicicleta. Preocuparea pentru sine, pentru a arăta bine, coafată, cu haine frumoase, dar fără a merge neapărat la Paris pentru a-și împrospăta garderoba.


Nostalgia pentru sport e însă acolo și va rămâne mereu. „Mi-a plăcut să mă antrenez pentru că mă simțeam li­beră, dar în aceeași măsură îmi plăceau concursurile. Voiam să demonstrez mereu că sunt cea mai bună, să câștig următoarea cursă. Am avut această ambiție. Nu-mi plăcea să-l văd nici pe sparring partner că e cu un pas înaintea mea“, spune Gabri­ela. Poate tocmai de aceea, când se visează alergând, deși nu i se întâmplă des, de fiecare dată câștigă.


„Se face că trebuie să merg la un concurs și am doar trei săptămâni de pregătire. Îi spun lui Zsolt: «Cum să mă dezbrac eu, că m-am îngrășat, mușchii nu mai sunt la fel!“. Apoi, cineva îmi dă o pereche de colanți, ca să nu alerg în șort. Finalul visului e în momentul în care câștig cursa. Foarte greu, dar o câștig“. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Nici măcar când toată viața ți s-a schimbat.


Gabriela Szabo

  • Născută pe 14 noiembrie 1975.
  • Campioană olimpică: 5.000 m – Sydney 2000; medaliată cu argint – 1.500 m, Atlanta 1996; medaliată cu bronz – 1.500 m, Sydney 2000.
  • Campioană mondială – 5.000 m: Atena 1997 și Sevilla 1999; 1.500 m – Edmonton 2001.
  • Campioană mondială indoor – 3.000 m, Paris 1997 și Maebashi 1999; 1.500 m, Maebashi 1999; medaliată cu argint – 3.000 m, Lisabona 2001.
  • Campioană europeană indoor – 3.000 m, Valencia 1998 și Gent 2000.
  • Vicecampioană europeană – 5.000 m, Budapesta 1998; 1.500 m, München 2002
  • Declarată în 1999 de Asociația Internațională a Federațiilor de Atletism (IAAF) „Cea mai bună atletă a anului“.

 

„Mi-au plăcut antrenamentele pentru că m-au făcut să mă simt liber, dar mi-au plăcut în egală măsură competițiile. Întotdeauna am vrut să demonstrez că sunt cel mai bun, că voi câștiga următoarea cursă. Aveam această ambiție. Nici măcar nu-mi plăcea să-mi văd partenerul de sparring cu un pas înaintea mea.”