de Bogdan Munteanu

Expresia care o descrie simplu ca fiind „laureata pre­miului Nobel pentru literatură din anul 2009“ este una care nu prea se încadrează în biografia Hertei Müller. Viața sa a fost mai degrabă o înșiruire de pier­deri amare: și-a pierdut dreptul la un loc de muncă potrivit studiilor sale, șansa la o viață normală lipsită de teama de a fi urmărită sau chiar ucisă; posibilitatea de a-și publica (necen­zurat) cărțile în țara sa natală; și, la fel ca toți imigranții, și-a pierdut țara, cu toate că a găsit în Germania un nou cămin.

Hărțuită de către poliția secretă română (Securitate), și-a refuzat dorința de a naște un copil în spațiul plin de nebunie și lipsit de viitor în care se trans­formase România comunistă în anii `80. Ca și copil a încercat să înțeleagă de ce comunitatea de germani în care s-a născut era stigmatizată. Tinerețea și-a trăit-o într-o spaimă continuă. Mai târziu, ca adult, a trebuit să se adapteze la traiul într-o țară nouă. Viața sa nu a fost nicioda­tă una ușoară, confortabilă.

În același fel, deoarece niciodată nu a tânjit după plăceri materiale, suma de bani oferită de premiul Nobel (950.000 de euro în 2009) nu i-a făcut viața mai ușoară. În vremurile noastre extrem de mate­rialiste, mulți oameni îi invidiază pe „câștigători“. Dar oare cine și-ar schimba viața cu prima jumătate din existența Hertei, o viață imposibil de invidiat, plină de incertitudine, teamă și umilință…

Povestea unei vieți

Născută pe data de 17 august 1953, în satul Nițchidorf (Nitzkydorf ), Herta Müller este fiica unor șvabi, ce aparțineau unui grup etnic vorbitor de limba germană și care trăiau în Banat (partea de vest a României) încă de la începutul anilor 1700. Până la jumătatea secolului 20 această comunitate a trecut printr-o serie de schimbări dramatice care au modelat destinul Hertei.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nemții care trăiau în România erau fie ademeniți de către naziști „să se alăture forțelor armate ale pa­triei mamă“, fie obligați să facă acest lucru doar pentru ca mai târziu să fie pedepsiți în mod arbitrar de către noul regim comunist și de către ocupanții ruși. La momentul nașterii Her­tei, dominația comunistă asu­pra țării devenea din ce în ce mai puternică. Vremurile erau dificile pentru toți, dar mai ales pentru grupul etnic de nemți care era acuzat în masă că ar colabora cu regimul nazist. Bu­nicul Hertei, un om muncitor, care se ocupa de agricultură și negoț, și-a văzut averea confiscată. Începând cu anul 1945, mama sa a petrecut 5 ani într-un lagăr de munca aflat în Ucraina de azi până să se poată întoarce în România.

Ca adolescentă, Herta a chestionat mereu decizia oarbă a tatălui său de a se alătura organizației Waffen-SS și considera că acesta nu vedea natura criminală a regimului lui Hitler. La scurt timp după ce și-a exprimat neputința de a înțelege atitudinea tatălui său, ea și-a dat seama că se află într-o situație similară. Să se conformeze vremurilor prin ac­ceptarea regimului dictatorial impus de Nicolae Ceaușescu, negând în sinea ei că acesta este absurd și greșit, comițând astfel același păcat ca și tatăl său?

Nu, ea a decis că nu putea face acest lucru. A decis să ia poziție cu fiecare ocazie, fără să țină cont de consecințe. Oportunitatea de a-și testa decizia avea să apară curând, undeva între anii 1973-1976 în timpul realizării studiilor de Literatură Română și Germană la Universitatea din Timișoara. Herta s-a împrietenit cu membrii societății literare Aktions­gruppe Banat, formată din tineri scriitori de origine germa­nă care luptau pentru libertatea de exprimare. Grupul a fost dizolvat de către autoritățile comuniste în 1975, cu toate acestea Herta nu a putut evita încă un contact cu Securitatea patru ani mai târziu.

Din cauză că a refuzat „repartiția“ statului de a lucra într-o școală de țară aflată la peste 500 km distanță de Banat, Herta și-a luat o slujbă mai mult decât solicitantă, ca traducător tehnic la o fabrică industrială. În anul 1979, ea a fost abordată de către un ofițer al poliției secrete care i-a cerut să devină informator. A refuzat în repetate rânduri oferta de colaborare astfel că, într-un final, și-a pierdut locul de muncă. Din acel moment ea a trebuit să îndure hărțuiri con stante din partea Securității sub formă de supravegheri per­manente, percheziții în apartamentul propriu și amenințări cu moartea. În 1987 ea va fi „vândută“ (adică i s-a permis să emigreze) pentru suma de 8.000 de mărci germane plătite de către statul german, împreună cu alți zeci de mii de co-etnici nemți „exportați” de către o dictatură avidă de valută.

Martor al unor adevăruri incomode

Subiectele despre care scrie Herta Müller nu sunt une­le plăcute dar suscită interesul celor care au trăit experiența unor regimuri represive oriunde în lume, din Europa de Est până în America de Sud. „Prin natura succintă a poeziei și franchețea prozei, ea descrie peisajul celor dezrădăcinați“ – ast­fel a susținut Academia Suedeză decizia de a-i acorda Hertei Müller premiul Nobel în anul 2009.

În colecția de scurte povestiri Niederungen (1982), cen­zurată în România, și în nuvela Drückender Tango (1984) ea descrie viața unei mici comunități rurale vorbitoare de limba germană, unde țăranii lucrau într-un sistem agricol colectiv. Descrierea unor imagini deloc flatante, pline de corupție, lip­să de toleranță și represiune au pus-o în opoziție cu criticii literari oficiali ai regimului comunist deoarece viața de țăran într-o țară socialistă trebuia să pară mult mai idilică. Chiar și șvabii din comunitatea sa au antipatizat-o, iar cei din satul său natal i-au reproșat că au fost transformați în „personaje literare“.

Nuvela The Land of Green Plums (1996) – tradus Animalul inimii în limba română – face referire la moartea a doi prieteni pentru care autorul suspectează implicarea Securității. Deși operele sale literare sunt ficțiune și doar parțial autobiogra­fice, toate sunt pline de adevăruri dureroase despre viața în România comunistă. Dar cartea care a fost apreciată cel mai mult de către Academia Suedeză a fost poemul în proză in­titulat The Hunger Angel (Atemschaukel în germană, tradus Leagănul respirației în română), având ca subiect deportarea a 75,000 de nemți transilvăneni în Uniunea Sovietică în anul 1945.

Personajul principal al cărții, Leo Auberg, inspirat de că­tre Oskar Pastior, este un neamț din Sibiu deportat la doar 17 ani. Deși era cu 26 de ani mai în vârstă decât Herta, cei doi au dezvoltat o strânsă prietenie literară și intenționau să scrie o carte împreună. Au vizitat locațiile fostelor lagăre din Ucraina și au stat de vorbă cu mulți dintre supraviețuitori, dar Pastior a murit în anul 2006.

Deoarece de multe ori viața bate filmul, în 2010 Herta a fost șocată și îndurerată să descopere că până și Pastior sem­nase un acord de colaborare cu Securitatea. Cu puțin timp în urmă ea descoperise că unul dintre informatorii Securității care a spionat-o în anii 1980 a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai săi din acea vreme. Se pare că, deși au trecut două decenii de la căderea comunismului, Herta Müller nu a plă­tit încă întregul preț amar pe care ființele umane trebuie să-l plătească pentru a se elibera de un trecut opresiv.