„Câteodată mă întreb dacă nu sunt puțin ridicolă sau anacronică”, mi-a spus Marina Sturdza la finalul unui lung dialog. O întrebare din care se întrevede o nesiguranță stranie pentru o femeie cu atâtea realizări ca ea: jurnalist cu o carieră internațională, vice-președinte al unei celebre case de modă, director al UNICEF, organizator al unor summituri internaționale de investiții și membră în Consiliul de Administrație al multor organizații de caritate și gazdă a multor baluri caritabile care au strâns milioane de euro pentru copii și bolnavii de cancer din România. Dar teama Marinei Sturdza este justificată de inadecvarea ei la o lume în care fiecare aleargă după bani, faimă sau putere. Prințesă prin naștere, a câștigat respect prin virtutea muncii grele și a discreției, și a câștigat de-a lungul vieții un titlu mult mai prețios, impermeabil la ridicol. Nu prințesa, ci Doamna Marina Sturdza.


Interviu de Vlad Mixich


Care este definiţia unui interviu bun?

Când descopeream ceva care nu fusese de o mie de ori analizat, când permiteam subiectului să se exprime pe ceva care-l pasiona personal, când la ieşirea articolului subiectul îmi spunea „ăsta sunt, bine ați făcut”. Mie nu-mi place jurnalismul în care încerci să prinzi pe cineva. Prefer exact opusul: să laşi pe cineva să se exprime, dar să încerci să-i captezi interesul pe subiecte încă neabordate.


Interviuri reuşite?

Ţin minte specific unele cu Karl Lagerfeld. E un creator de modă, dar e un om pasionat în toate domeniile, are o bogăție labirintică de informație, e foarte bine informat, un adevărat om al Renașterii. Câteodată, cel mai bun interviu nu este la prima întâlnire, ci la a doua sau a treia. În cazul meu deseori am făcut noi interviuri pentru alte reviste cu aceeaşi persoană. Aşa se stabilea un dialog mai profund şi o stare de încredere. Eu încercam întotdeauna să stabilesc o situație de încredere şi să arăt că m-a interesat subiectul. Mă înnebuneşte când vine cineva să facă un interviu cu mine şi nici măcar nu şi-a dat osteneala să se informeze despre subiectul despre care vorbim, mi se pare extrem de neglijent.


Dar ce ați obținut de la Lagerfeld...?

E un om cu un umor foarte mare și au ieșit niște reacții și emoții.. Dar în afară de carapacea pe care o are, e un om de o inteligență fulgurantă și care are și el sentimente și poate fi rănit. Era un interviu în care era foarte supărat și refuzase să vorbească cu oricine altcineva, dar a acceptat să facă un interviu cu mine. Era supărat pe motive juste: fusese un fel de Oscar dat pentru modă, o fandoseală completă și comercială, și se simțea prost folosit. Avea dreptate.


Alt interviu reuşit...

Iarăși, nu știu de ce, este tot din modă. Un interviu cu Armani, când s-a stins partenerul lui de viață și de afaceri și eu venisem la Milano cu o echipă de televiziune. Era ceva programat de luni de zile, dar s-a stins partenerul său și a refuzat orice interviu. Am întrebat-o pe asistentă dacă-mi permite să-l întreb chiar eu. Și, ştiind că venisem cu toată echipa, a zis „da”. Şi a surprins pe toată lumea că Armani a acceptat. Am făcut acest interviu şi, foarte interesant, nimeni nu discuta cu el cel mai important lucru din viața lui: îi murise prietenul cel mai bun, partenerul de viață şi de lucru, şi toată lumea evita acest subiect. Şi noi am discutat despre asta şi camerele înregistrau şi vedeam PR-ul din spate care făcea „Cut! Cut! Cut!”. Dar el dorea să vorbească, aşa că am continuat acest interviu mult mai lung decât era prevăzut. Câteva săptămâni mai târziu m-au contactat şi mi-au cerut filmul. Eu le-am trimis segmentul foarte scurt pe care-l făcusem pentru televiziune, judecând că unele lucruri erau personale şi c era o conversație personală şi le-am trimis şi banda mai lungă. Mi-au mulțumit atunci. Cred că este o responsabilitate din partea jurnalistului să respecți unele limite şi să nu trădezi ce este într-adevăr confidențial.


Nu e asta o încălcare a regulii care spune că principala datorie a jurnalistului este să servească interesul cititorului?

Nu. Unele lucruri nu servesc nimănui şi sunt într-adevăr personale. Să fii o persoană publică nu înseamnă că totul trebuie să fie public. Ai totuşi dreptul la unele lucruri care-ți aparțin doar ție. Poate e un principiu jurnalistic mai învechit, dar totuşi util: „Roosevelt wheelchair”. În perioada Roosvelt nu ai văzut vreodată o poză cu picioarele lui atrofiate.


Dar cu Giorgio Armani aveaţi totuşi camera de filmat în spate. Era conştient de cadrul public în care era?

Ştia, desigur. Ştia perfect. Dar a făcut abstracție.


Şi a vorbit?

A vorbit. Era perfect conştient.


Aţi fi fost acoperită dacă difuzaţi întreg interviul. 

Da, dar n-aş fi făcut asta.


De ce? Nu ar fi fost o lovitură jurnalistică?

Nu cred că era scopul programului. Era pentru televiziunea națională canadiană (CBC) şi nu îşi avea locul. Nu ar fi exclus ca într-o zi, acum că a mai trecut timp, să-l întreb şi să-l mai folosim. La fel cum l-a interesat pe el să-l vadă, dar nu a încercat să-l redacteze.


A fost decizia dumneavoastră?

Da. Era şi respectul pentru audiența pe care o aveam. Nu-i servea. Era o audiență populară şi nu era potrivit. Există o politețe şi în jurnalism. Astăzi politeţea în jurnalism e un defect, tupeul e o calitate. Dar aţi spus că datorită acestei politeţi marii creatori de modă căpătaseră încredere în dumneavoastră.


Aveaţi acces peste tot. Dumneavoastră câştigaţi din asta, ei erau câştigaţi ştiind că mesajul lor nu va fi manipulat, dar cititorii în ce fel erau câştigaţi? 

În condiţiile acestea care mai e rolul unui jurnalist de modă? Dar eu n-am scris exclusiv despre modă. Întâmplător, acestea sunt două exemple care provin din domeniul modei, dar ei doi nu sunt doar stilişti ci şi doi titani economici. Dorința mea este ca cititorul să afle ceva cu precizie, să resimtă o emoție sau o reacție care reflectă cu precizie ceea ce s-a întâmplat. Nu înseamnă că nu pot să pun întrebări foarte percutante, dar încerc să respect şi audiența şi intermediarul.


Dar de ce există jurnalistul?

Jurnalistul este un intermediar pentru cineva care nu a fost la fața locului. Are deci obligația de a transmite cu exactitate. Ce reproşez eu cel mai mult jurnalismului actual este lipsa de diferențiere între două lucruri foarte separate: jurnalismul în care raportezi şi editorialul în care îți exprimi părerea. La noi se cam topesc una într-alta. Ca în orice profesie, ai o perioadă de timp în care trebuie să înveți, să te şlefuieşti şi să capeți competențe. Pe mine mă deranjează când văd copii care vin şi cu obrăznicie întreabă nişte lucruri despre care nu ştiu suficient. Fiecare cu rolul lui, fiecare trebuie să ştie care este rolul lui. Multă lume crede că poate să fie jurnalist, dar nu-i chiar aşa. E o meserie pentru care trebuie să ai respect.



După câţi ani de profesie aţi avut acces la astfel de personalităţi?

Relativ repede. Am avut şi oportunități. Am scris pentru ziare cu o oarecare importanță. Dacă nu scriam bine, zburam imediat. Dar înainte de a deveni jurnalist, am fost un scriitor bun. E o judecată personală să nu arăți unele lucruri. Cui ajută să arătăm grafic un copil bolnav, pe cineva care suferă groaznic? Aici trebuie să fie o judecată.


Şi totuşi celebrele ştiri de la ora 5 au mare audienţă.

Eu nu pot să mă uit la ele, vă spun cu tot respectul. Televiziunea inevitabil suceşte. Un eveniment care s-a întâmplat pe o perioadă de 24 de ore trebuie să îl comprimi într-o pilulă de 60 de secunde. Dacă ai noroc.. poate că nu ai decât 30 de secunde. Televiziunea are deja un efect de a distorsiona. Asta e inerent acolo. Dar mă uit la ce fac unii din televiziune, de exemplu Alex Dima și Paula Herlo la PRO TV. Am o mare admirație pentru ce fac ei. Se ocupă de multe subiecte care necesită o mare cercetare. Sunt în țara asta reporteri care poate fac ceva scurt, dar şi-au dat osteneala să aleagă ce arată fiindcă au studiat tot ce trebuie despre subiect. Eu cred că există o selecție în toate, şi în viață. Şi cred că viața e încercarea de a găsi un echilibru tot timpul, un echilibru pe care trebuie tot timpul să-l ajustezi. Sunt momente în care îmi dau seama că munca îmi mănâncă prea mult şi că prietenii suferă că m-am înfipt prea mult în altceva. Cred că întotdeauna trebuie să ajustezi.


Ca jurnalist nu aţi lucrat niciodată doar pentru o anumită instituţie.

Am fost freelancer pe termen lung cu anumite reviste. Şi am păstrat întotdeauna drepturile de autor.


Cum aţi obţinut acest privilegiu?

Nu ştiu. Aşa s-a întâmplat. Nici nu eram aşa de bine plătită să mi-l refuze. Mi s-au cumpărat întotdeauna articolele. Nu aveam un salariu fix, dar pentru mine a fost un lucru pozitiv pentru că mi-am păstrat total independența gândirii.


De ce e atât de importantă independenţa pentru dumneavoastră?

Pentru că e autentică. Poți să îmi spui să scriu despre ceva, dar nu îmi poți impune cum să scriu. Asta era important pentru mine, dar era vorba şi despre credibilitate. Revistele pentru care scriam respectau asta pentru că avea valoare. Este un lux să spui „nu”, câteodată.


V-aţi permis acest lux?

Mi-am permis foarte des. Am rămas destul de săracă din cauza asta. (râde) Dar eu ştiu ce e corect pentru mine şi sunt unele situații în care nu mă pun pentru că nu e stilul meu. Să se adreseze altcuiva..


Un proverb chinez spune că un cârmaci bun navighează întotdeauna cu valul. Dumneavoastră aţi navigat cu valul?

Nu. Am mers cu învățatul şi cu oportunități. Cariera mea nu a fost un parcurs foarte ortodox, nu-l recomand nimănui. Dar toată viața mea nu a fost foarte previzibilă: nu era prevăzut că vine comunismul, că toată familia mea merge în închisoare, că vom fi refugiați în diverse țări. Cred că toate întâmplările astea m-au format într-un anume fel: am devenit adaptabilă şi am o filozofie de a trece peste lucrurile dificile. Aparent trec cu uşurință peste lucruri grele, deşi nu mi-e uşor. Dar încerc să le rezolv. La fel cu cariera: mă visam diplomat. Am terminat liceul la 15 ani.


Cum aşa?

N-a fost un lucru bun. Am sărit trei clase.


De ce?

Aşa s-a decis. Câştigam toate premiile şi apoi am fost catapultată în zona mea de incompetență. Eram un copil destul de izolat prin educația primită, trecutul nostru, din faptul că eram refugiați. Era prea devreme să merg la Universitate la 15 ani. Eram extrem de deşteaptă, dar nu suficient de coaptă. Eu învățam foarte repede, dar nu ştiam să mă aşez şi să învăț. Şi atunci am călătorit un an prin Europa şi, când m-am întors în Canada, am decis să fac Arte. Nu eram suficient de talentată ca să devin artistă, dar am abandonat visul de a fi diplomat. 


Aţi fost educată într-un mediu conservator...

Da.


... de cealaltă parte industria modei e privită ca un loc al exceselor morale. A fost pusă adaptabilitatea dumneavoastră morală la încercare?

Nu, pentru că eram acolo ca spectator. Să fii undeva unde se întâmplă ceva, nu înseamnă că şi participi. La Paris erau perioade cu petreceri extraordinare la care nu puteai să te uiți decât cu ochii mari. Era o lume care-mi era complet necunoscută şi nu le-aş fi descoperit dacă nu făcea un creator un eveniment acolo. M-a interesat întotdeauna să le văd ca jurnalist spectator, şi deşi personal nu-mi plac, ca jurnalist n-am avut nicio problemă.


Prin ce cuvânt definiţi acea lume?

Spectacol. Teatrul extremelor. Al cărui singur scop era să te uiți la el. Eu am destul de mult umor aşa că e greu să mă surprinzi şi am experimentat multe extreme în viață. Lucrând şi pentru Națiunile Unite am văzut lucruri foarte dificile. Dar ce m-a sporit şi motivat este că am avut oameni de la care am învățat. Din clipa în care nu mai învăț şi devine repetitiv, plec.


Ce aţi învăţat din lumea modei?

Gust. Selecție. Subtilitate. Nuanțe. Proporție.


Şi negativ?

Răutatea. E un mediu foarte răutăcios. Oamenii sunt mâncați de vii. Dar în acelaşi timp e un mediu foarte creativ: la fiecare 6 luni trebuie să te reinventezi. Se mai şi cere să se vândă, deci trebuie să anticipezi ce vrea lumea. E o meserie foarte grea.


În 1988 aţi devenit vice-preşedinte la Oscar de la Renta...

Eram prietenă cu Oscar şi discuțiile au început în 1987..


...cum decurg negocierile la un astfel de nivel?

Nu m-am ocupat eu. Oferta a venit foarte spontan. Eu mergeam întotdeauna la toate colecțiile la New York. Eram bine primită. Cred ca scriam cu precizie şi credibilitate şi când am avut un mare eveniment caritabil în Canada pentru fundația Genessis. L-am chemat atunci pe Oscar şi i-am spus că ar trebui să se implice şi el. A fost de acord, s-a făcut un eveniment mare şi s-au strâns bani mulți pentru cer cetare. Apoi a fost bi-centenarul Australiei unde am fost invitată ca jurnalist, din partea Canadei. Cum lâna domneşte acolo, au invitat şi 10 dintre cei mai mari creatori. Şi, întâmplător, eram singura persoană care-i cunoştea pe toți creatorii şi nu-i era frică de ei. Oscar a văzut asta şi i-a plăcut ce am făcut şi atunci a venit propunerea mai serioasă.


Şi de ce aţi plecat?

A intervenit vârsta mea. Doream să fac ceva mai mult decât să câştig bani. Doream să fac ceva cu un impact social mai valabil.


Deveniseră banii irelevanţi pentru că deja câştigaţi foarte bine?

Nu sunt niciodată irelevanți. Dar banii în sine nu au nicio valoare dacă nu sunt legați de altele. Spune asta cineva care a crescut într-o pivniţă din Alberta, Canada. Am stat doar un an acolo, apoi am ajuns în Toronto. Banii sunt esențiali şi nimic nu-i mai tragic decât să n-ai bani. Dar între esențial şi lux mai sunt şi alte zone. Să câştigi mulți bani, dar să nu înveți nimic e o ecuație proastă. Din nou e vorba de echilibru. Când am plecat la Națiunile Unite am avut o tăiere mare de salariu, dar am câştigat altele. N-a fost vorba despre bani. Am bani, îi cheltui: mâncăm foarte bine şi bem un vin foarte bun.N-am bani, mâncăm spaghete şi un vin mai popular. Nu schimbă mare lucru. Cred că şi prietenii mei ar spune asta. 


În 1952 aţi ajuns în Canada. Ce lucrau părinţii dumneavoastră?

Am reuşit să ajungem acolo pe un program al Crucii Roşii. Canada avea deja un program de imigrație foarte luminat. Bunica lucrase cu Crucea Roşie ani de zile şi cu ajutorul unor prieteni ai ei ni s-au propus mai multe țări: Groenlanda, Africa de Sud, Noua Zeelandă şi Canada, pe care am şi ales-o. Aveam ca toți refugiații ideea Americii unde se poate orice. Am plecat din Italia pe un vapor grecesc. Eu aveam 5-6 ani. Se chema „Nea Hellas” şi am ajuns la Halifax, de unde ne-au trimis cu trenul la o fermă de porci în Alberta. Era regula să faci un an de muncă agricolă grea. Dar n-a durat mai mult de 8-9 luni, după care am fost eliberați pentru că erau condiții foarte proaste. Am ajuns în Toronto. Tatăl meu rămăsese în România, acolo eram cu tatăl meu vitreg. 


Care era un mare industriaş.

Dumitru Bragadiru.. un om deosebit, rafinat, din alt secol. Deloc pregătit pentru toate schimbările acelea. La Toronto mama a devenit traducătoare, iar tata a făcut totul: de la vândut de reviste din uşă în uşă, lucruri mărunte pentru care nu avea niciun talent. Dar treptat s-au ridicat. Eu am mers la o şcoală foarte bună şi el a devenit, după câțiva ani, consilier comercial pentru ambasada Belgiei. Dar era o comunitate întreagă de refugiați şi toată inteligența, tot ce rămăsese din familiile nobile din Cehia, Ungaria, au ajuns în Canada.


Fiind copil simţeaţi că viaţa vă e datoare, că istoria v-a înşelat?

Exact contrariul.


Cum aşa?

Simțeam că eu am o datorie.


Nu se povestea la masă...? 

Niciodată cu mizerie. Întotdeauna amintiri frumoase. Nostalgie da, dar mizerie, răzbunare, vaiete, niciodată.


Cum vă explicaţi asta?

Libertatea...


Eraţi liberi şi eraţi recunoscători pentru asta?

Eram liberi şi era singurul lucru care conta. Până să ajungem să plecăm, se trăiseră lucruri atât de urâte încât nici nu se mai vorbea despre asta. Niciodată nu am fost înconjurată de oameni care se văitau. Din contră, se vorbea cu nostalgie despre tot ce fusese frumos. Şi eu am fost crescută în ideea că am o datorie de a îmi onora trecutul, că se uită la mine generații întregi să vadă cum mă comport.


Dar de ce nu aţi povestit prietenilor de la şcoală despre istoria familiei dumneavoastră?

Pentru că eram deja aşa de diferită. Eram copilul străin. În Canada, în anii 50, unii abia ştiau unde e Europa. Să le ceri să ştie România era mult prea exotic pentru majoritatea. Eram „the foreign kid”, eram diferită: mă îmbrăcam altfel, n-aveam voie să fac lucruri pe care ei le făceau cu toții. Eram foarte sever crescuți: n-aveam voie să merg la unele petreceri, să stau după şcoală să mă joc, dacă foloseam un limbaj mai colocvial eram pedepsită. Nu am povestit colegilor pentru că nu-şi avea locul şi, în plus, vroiai să semeni cu toți ceilalți, să fii exact ca ei şi să nu fii tot timpul pus deoparte.


Cine e personajul care v-a influenţat cel mai mult adolescenţa?

Aproape sigur tatăl meu vitreg. A fost un om atât de elegant. Absolut firesc. Nu țin minte să-l fi auzit vreodată țipând, ridicând vocea. Avea o eleganță şi o politețe viscerală. Cred că m-a influențat foarte mult. M-a influențat şi o mătuşă foarte dragă, Mica Ertegun. Dar noi am început cu toții ca refugiați. Ea m-a influențat foarte mult prin faptul că trata pe toată lumea ca adulți. Copil fiind, am apreciat mult asta. Eram des trimisă la ferma ei şi a primului său soț, Ştefan Grecianu, care a fost un om absolut deosebit şi care s-a ocupat mult de mine. 


Care este amprenta cea mai importantă lăsată pe personalitatea dumneavoastră de educaţia pe care aţi primit-o în copilărie?

Cred că este ideea autonomiei. Eu contez doar pe mine. E întotdeauna loc pentru toată lumea, mă bucur, am prieteni foarte apropiați, dar nu prea contez pe altcineva. Îmi închipui că va trebui să mă descurc eu. Şi am siguranța că voi putea, orice s-ar întâmpla, să rezolv situația. Într- un fel sau altul.


Aţi călătorit foarte mult lucrând pentru UNICEF. Sărăcia este diferită la Kathmandu, la Chişinău sau la Bucureşti?

N-aş vrea să romantizez sărăcia, dar la Kathmandu e o altă sărăcie, una veselă într-un fel. Nu e o tristețe profundă şi bănuiesc că se datorează religiei. Am fost de 3-4 ori la Kathmandu în locurile cele mai sărace şi era un fel de veselie în sărăcie, un fel de „joyousness”. Nu simțeai mizerie. Nepalezii sunt un popor foarte elegant, cu un gestual foarte frumos. În Moldova, țara cea mai săracă din Europa, mă frapează că nu vezi mizerie, ci oameni foarte demni. În Moldova nu vezi oameni care cerşesc pe stradă, nu vezi copii amputați folosiți la cerșit. Săraci sunt şi mizerie materială sigur este, dar mizerie omenească nu prea e. Demnitatea e un lucru foarte mare. 


E o mare diferență între mizerie şi sărăcie?

Este. Noi am fost săraci lipiți, n-aveam ce mânca, ne cumpăram hainele la prăvălii de caritate, dar nu cred că ne-am pierdut vreodată demnitatea. De exemplu, ați auzit povestea când am fost agresată de nişte copii şi am ajuns la spital în bucățele? A fost ca în Kafka..


Ce s-a întâmplat atunci?

Locuiesc lângă Ambasada Brita nică, unde sunt jandarmi, mult trafic. În acea seară era închis pentru reasfaltare. Deodată au ieşit nişte copii mici şi se bâzâiau în jurul meu. La început n-am înțeles nimic şi i-am întrebat „ce faceți copilaşi, unde vă duceți?” Atunci au început să mă ardă cu nişte țigarete. Vroiau să mă fure. Erau trei copii de 9-10 ani. Ţin minte că am spus pe româneşte: „dar sunteți periculoşi”. Şi am început să merg repede, dar fără să fug. Eu am mai fost agresată aşa că nu-mi e complet necunoscut. În acele secunde îți dai foarte bine seama de pericol. Nu avea rost să țip că nu era nimeni şi puteam să-mi folosesc energia doar pentru a rămâne în picioare. Şi ei au început să mă lovească peste picioare cu nişte scânduri, să arunce cu pietre şi fetița fugea în față cu sfori ca să mă facă să cad. Am reuşit să rămân în picioare. Simțeam deja că-mi curgea sânge şi când am ajuns aproape de Magheru, jandarmii au văzut şi au început să țipe şi copiii au fugit. Am ajuns cu ambulanța la Spitalul de Urgență. Ce vezi acolo într-o sâmbătă seara este halucinant. Tăiată, m-au operat în mijlocul nopții căci eram destul de rău rănită şi am rămas două săptămâni aici în spital. Dar nu cred că mi-am pierdut demnitatea. 


Interesant e că deşi aţi trecut printr-o astfel de experienţă, continuaţi să reveniţi în România şi să vă implicaţi în acţiuni de caritate. Nu v-a scos asta de pe traseu...?

Din contră. Mi-a demonstrat şi mai mult care e nevoia. De aceea mă implic mai mult în soarta copiilor care ies din instituții la 18 ani. Cine se va ocupa de ei? Vor avea tot timpul să devină delincvenți. Eu nu am bani, nu sunt bogată. Sunt sigur mult mai bogată decât unii, material nu stau rău. Dar ce am eu, am timp şi influență. Şi cred că e mai util să încerc să folosesc asta, decât să dau 10 lei la unul şi la altul. Lumea are iluzii că e mult mai bine altundeva decât în România. Nu e aşa. Altundeva sunt alte cusururi decât cele pe care le cunoaştem aici. Mulți şi-au închipuit că dacă scăpăm de comunişti, totul va fi strălucit şi au avut visul în Technicolor. Nu. Este un proces care durează şi nu se face foarte repede. Eu am ales să fiu aici, dar să nu fiu tot timpul aici. Astfel, cu un picior în America, un picior în Europa şi unul în România rămân mofturoasă şi rămân doritoare să ridicăm standardul şi aici.


Şi ce s-a întâmplat cu cei trei copii?

Asta e o problemă în România. N-avem niciun mecanism pentru copiii de vârsta asta, care sunt criminali bine antrenați. Nu mai au niciun reper de bine sau de rău, care sunt granițele. Pe cei doi care au fost principali, că unul a fost mai mult spectator, i-au închis. Nu prea mai avem şcoli de corecție. Dar de aceea mă interesez acum în special despre ce facem cu cei care ies din instituții. Chiar m-am obligat, pe teoria „calul care te-a aruncat trebuie să te sui din nou pe el”, să refac acel traseu singură. Nu mi-a rămas mare lucru din asta, doar dacă aud paşi foarte aproape de mine în spate, schimb trotuarul. Asta e cam tot ce a rămas.


Aveţi copii?

Am doi copii vitregi. Şi am nepoțele, care nu mai sunt atât de mici. Am fost căsătorită o singură dată, la 22 de ani. Foarte devreme. Da. Nu ştiu de ce. Ne-a fost bine, a durat 19 ani. Dar intervenea faptul că eu sunt produsul Europei şi soțul meu era canadian de origine engleză. Eram la puncte diferite din viață. Dar vreau să revin la întrebarea legată de trecutul familiei mele. Mi-am dat seama, copil fiind, că tot trecutul ăsta frumos despre care mi se vorbea, era istorie şi nu va mai fi. Parțial, asta m-a frânat să revin în țară o anumită perioadă. Dar ştiam că a fost un basm frumos care a fost, dar nu mai e. Eu nu am văzut niciodată lucrurile ca pe ceva pierdut. Mă gândesc la toată lumea pe care n-aş fi cunoscut-o şi ce bogată am fost prin această viață complicată. Eu sunt la mine acasă, peste tot, 95%. Dar 100% acasă, nu am fost niciunde în viața mea. Întotdeauna am fost puțin dezrădăcinată.


Nu-ţi poţi da seama unde e acasă pentru un om decât din răspunsul la următoarea întrebare: unde aţi vrea să fiţi înmormântată?

Nicăieri. Nu vreau să fiu înmormântată. Am cerut ca cenuşa mea să fie aruncată în diverse locuri.