de Bogdan Munteanu; foto: Ioana Moldovan
Cum era o zi din viața copilului Marius Manole pe vremea când se întrezărea în sufletul său ce vrea să facă – spectacol?
Păi chiar așa era, fiecare zi era una de... show. Nu stăteam nicio clipă în loc, cu asta mă ocupam – să mă dau în spectacol. Atât la școală, în fața blocului, la cercul de teatru, peste tot unde mergeam, dorința mea de a ieși în evidență era penibilă și clară. Nu exista loc în care să nu mă fac remarcat: uneori cu lucruri bune, alteori cu prostii… Spre exemplu, dădeam foc la ușa oamenilor, aruncam cu gogoșari de pe balcon sau fugeam de la școală. Fiind doar în clasa a doua, așa ceva nu se întâmpla pe atunci.
Aceasta înseamnă că mâncați bătaie destul de des?
Evident, la mine nu trecea o zi fără să o încasez. De la părinți, de la copiii din fața blocului, luam bătaie de peste tot. Așadar, ca om matur, dorința mea de răzbunare este foarte mare acum... (spune râzând).
Un proverb spune despre tineri care nu reușesc în viață că „n-au fost bătuți la vremea lor“, așadar sunteți exemplul contrar: pentru că ați fost bătut, ați cunoscut succesul?
Eu am fost bătut la vremea mea. Tata știa el ce știa…
Așa era moda pe atunci. Dar niciun copil nu își punea problema că a fost traumatizat. Pentru noi, când nu luam bătaie era un motiv de uimire și ne ziceam „Bă, n-am mai luat bătaie de mult, tre’ să fac ceva!“
Nu eram așa de ușor de traumatizat. Perioada în care am crescut era și așa traumatizantă, astfel încât lucrurile acestea erau cele mai mici probleme din viața noastră. Mai greu de suportat erau altele cu care, de fapt, nici nu prea luam noi contact. Dar simțeam că era o perioadă grea. Părinții mei nu erau intelectualii lu’ pește, tata era maistru, mama mea era țesătoare, dar la mine în casă se asculta Europa Liberă.
Pe vremea aceea și muncitorii citeau foarte mult. Biblioteca mea din casă era plină, până am vândut cărțile la anticariat, când m-am prins că se poate face un ban cinstit. Revolta noastră, la 10-12 ani, consta în faptul că ieșeam pe stradă și ziceam: „Ceaușel și Ceaunica au făcut nu-știu-ce...“ Atunci, părinții ne băgau în casă și ne spuneau că așa ceva nu se face.
Altfel, mai luam contact cu sistemul când participam la manifestații pe stadionul din Iași. Eu, ca elev de vază al regiunii, am spus poezii închinate lui Ceaușescu. Dar pe atunci nu ne era rușine. Noi eram mândri de ceea ce făceam.
Acum, după trei decenii, cum arată o zi din viața actorului – am putea zice chiar a „brandului“ – Marius Manole?
Hai să povestim ziua de ieri! Trezit la 5:30 dimineața, plecat la radio, la Smart FM –unde fac emisiunea matinală cu Marius Tucă. Apoi ajuns acasă, mers în parc la alergat cinci kilometri, venit acasă să fac un duș, mers la masaj, întors acasă să plimb câinele și seara – spectacol. Asta ar fi o zi de... vacanță. Astăzi, sâmbătă, fără emisiune matinală – tot o zi de vacanță! Trezit la ora 8:00, mers în Parcul Carol să alerg opt kilometri, plimbat câinele, făcut duș, venit acum la interviu, spectacol, pauză – în care iarăși voi face ceva în parc – apoi, seara, iarăși spectacol.
Să înțeleg că ipostaza aceasta de actor grăbit de la o piesă la alta nu este incompatibilă cu a fi fericit, căci ați numit „zile de vacanță“ două zile foarte pline?
Norocul este că, atât timp cât faci ceea ce îți place, nu ți se pare că muncești. Sigur că intervine rutina, oboseala, plictiseala, doar nu trag la plug.
Care este cel mai greu aspect din viața unui actor?
Cel mai greu este faptul că trebuie să fii mereu în formă. Dacă un om obișnuit își permite să nu fie în formă, la noi trebuie să fii și în formă fizică, și psihică toată ziua. Dacă mă scol la 5:00, la 7:00 trebuie să fiu în formă trei ore de-a lungul emisiunii matinale. Apoi la repetiții, apoi la spectacol.
Nu trebuie să ai energie cât să plătești facturi, să plimbi câinele. Permanent sunt niște ochi sau un aparat foto ațintiți către tine, iar tu trebuie să fii mereu în formă. Sunt zile în care nu ai chef și trebuie să faci frumos, dar eu nu le mai am. Nu mai fac frumos când nu am chef.
Există și zile când Marius Manole, un actor foarte iubit, este... nesuferit?
Da, însă nu sunt atât de multe și nu sunt atât de nesuferit. Mie îmi plac actorii care sunt foarte aroganți și nesimțiți, dar mie nu-mi iese.
Adică, sunt nesimțit acolo unde nu ar trebui să fiu și dau cu bâta în baltă, dar nu sunt nesimțit cu oamenii care ar merita să fiu nesimțit cu ei.
Așa se întâmplă la mine. Cei șapte ani de acasă își spun cuvântul... Mă cert, țip la oamenii pe care îi iubessc, care îmi sunt cei mai buni prieteni. Dar cu cei pe care n-ar trebui să dau doi bani, să vezi ce umil sunt!
Cum simte actorul că are succes, dincolo de reacțiile oamenilor?
Dacă nu îți ia Dumnezeu mințile, nu e atât de greu să rămâi cu picioarele pe pământ. Chiar dacă lumea se ridică în picioare, tu știi dacă ai jucat prost sau că nu ai de ce să fii mândru în seara aceea care, din perspectiva ta, este ratată. În ciuda faptului că lumea te aplaudă, umple sălile, cere autografe, tu știi când meriți și când nu meriți aprecierea.
Pe timpuri, veneau oameni la cabină să mă felicite și eu le spuneam: „De ce v-a plăcut porcăria asta?“ Deși eu jucam și luam bani, mă răzbunam pe public pentru nemulțumirea mea. După aceea, am învățat de la actorii mari că publicul nu are nicio vină. Oamenii au gusturi diferite, nu trebuie judecați. Dacă aș vrea să schimb gusturile publicului, ar trebui să nu accept să joc niște piese care nu îmi plac nici mie.
Dar eșecul cum este resimțit de către un actor?
În „Iubiri interzise“ trebuia ca, într-o oră, să ajung să îmi ucid sora. Plecam de la zero și trebuia să ajung la un mare grad de implicare în rol. Era un spectacol greu și de cele mai multe ori nu ne ieșea. Publicul chiar râdea de noi, era penibil. Nimeni nu te credea că o să ajungi să o omori. Și când o omorai, râdea lumea cu lacrimi. Dar nu era comedie.
Eu sunt un actor căruia îi place să greșească. Am avut eșecuri în viața mea și poate că astfel s-a construit brand-ul de care ziceați, pentru că am știut să îmi asum foarte bine mai ales eșecurile. Eu nu știu să îmi asum succesul foarte bine, dar sunt conștient că omul are dreptul să greșească, indiferent ce meserie am avea. Bine, nu în chirurgie, dar pentru noi, ca actori, este rău să nu greșești. Greșeala apare când încerci ceva de care încă nu ești capabil, când experimentezi ceva, când îți propui o ștachetă foarte înaltă.
Dacă știi să te folosești de el, un eșec poate să fie o trambulină extraordinară pentru un pas mare înainte. Dintr-o seară proastă învăț mai mult decât dintr-o seară bună. E greu să stai trei ore într-un spectacol și să joci prost... Îți trebuie o rezistență de soldat pe front. Tu știi cum trebuie să fie spectacolul și vezi când ești pe lângă, când nu îți iese un cuvânt în limba română. Am spectacole în care nu nimeresc cuvintele, îmi ies stâlcite. Poate publicul nu observă, dar eu mă simt foarte prost.
Poate publicul să perceapă stările interioare ale actorului?
Sunt cazuri când și publicul observă și nu îți transmite energia pe care ți-ar transmite-o când joci bine. În timpul unei drame se așterne un soi de tăcere, o tăcere de calitate – mai valoroasă decât 15 minute de aplauze.
Dacă ești un actor care lucrezi cu energii de la public – nu că aș vrea eu, nu că m-am educat, ci așa sunt eu – simt, dintr-o sală întreagă, punctul în care lumea nu este concentrată. Simt imediat după respirație, după postură, după cum se zâmbește. De aceea, mi-e greu când am un spectacol prost, căci eu văd în ochii spectatorilor că i-am pierdut... Simți că este un gol – și pe scenă, și în sală.
Vă amintiți de vreun eșec, vreo gafă care să fie evidentă și pentru spectatori?
În „Iubiri interzise“ trebuia ca, într-o oră, să ajung să îmi ucid sora. Plecam de la zero și trebuia să ajung la un mare grad de enervare, de implicare în rol. Era un spectacol greu și de cele mai multe ori nu ne ieșea. Publicul chiar râdea de noi, era penibil. Nimeni nu te credea că o să ajungi să o omori. Și când o omorai, râdea lumea cu lacrimi. Dar nu era comedie.
Din mai 2016, la 37 de ani sunteți Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural“. Cum vă simțiți în ipostaza aceasta – ca un reprezentant al unei generații?
Aici poți să pierzi frâiele, când tu chiar crezi că ești cineva. Nu ești nimic. Atribuirea acestui ordin este hotărâtă de niște oameni care sunt subiectivi. Ei au avut de ales dintre alți oameni la fel de buni. Dar s-a întâmplat ca tu să ai o zi norocoasă când s-a acordat distincția. Apoi, acest titlu îl au mulți oameni în România. Suntem vreo 200, dacă nu 300, de pe timpul domnului Ion Iliescu încoace...
Titlul nu te face mai mult decât erai, nici mai puțin. Este un titlu de care te bucuri, de care se bucură părinții. În afară de salve de tun la înmormântare, nu sunt alte avantaje... Desigur, îți mângăie orgoliul, dar a doua zi trebuie să uiți că ai primit un premiu. Trebuie să o iei iarăși de la capăt. Nu te poți baza pe premii sau recunoașteri. Mâine e o altă zi.
Imaginați-vă că sunteți spectator, iar scena este viața din România! Cum vedeți societatea românească în care mulți ne plângem de disfuncționalități în toate domeniile?
Ca orice om, am zile optimiste în care îmi zic „Hai că se mai poate“, altele în care spun „Nu se mai poate repara nimic în țara asta“... Când văd o mașină parcată în mijlocul intersecției, mă gândesc că nu mai avem nicio șansă. Tot ce se întămplă la nivel politic este o bătaie de joc. Uneori încep să râd, alteori vreau să fac ceva, dar nu știu de ce să mă apuc...
După aceea, îmi dau seama că numai cultura ne poate salva. Atunci îmi spun că acesta este scopul meu în România, să ajut lumea să trăiască mai frumos, indiferent de cum sunt vremurile. Shakespeare spunea foarte bine că actorul este oglinda vremurilor în care trăiește.
Pentru noi, artiștii, e și o zonă în care poți să fii inspirat. Ai de unde te alimenta ca artist. Din păcate, nu prea ai infrastructură – nu ai teatre, nu ai spații libere, nu sunt locuri în care să performezi. Atunci iarăși zici „Mâine aș pleca, de ce m-am născut eu aici?“ Apoi, te gândești că dacă mă nășteam în altă parte nu eram nimic.
Nu vreau să critic pentru că toți criticăm și sunt multe de criticat. Nici nu îți vine să crezi unde am ajuns, că niște oameni au putut să își bată joc de noi 25 de ani. Mintea mea refuză să creadă, pentru că altfel îți vine să urli.
În lumea în care trăim este o abundență de imagini și de puneri în scenă. Ce relevanță socială mai are teatrul?
Teatrul n-o să moară niciodată și va fi relevant pentru că oamenii au nevoie de povești, de toate formele de teatru. Lumea are nevoie și de vodeviluri, pentru ca lumea să se distreze, și de teatru social – ca lumea să își pună probleme. Într-o societate, teatrul ajută, dacă este făcut cu simț de răspundere.
Dacă am ca scop să distrez oamenii, cu umor de calitate, și acesta e tot un bine pentru societate. Dacă faci teatru social, s-ar putea să rezolvi mai multe probleme decât rezolvă politicienii. De pildă, la teatrul Replika, Mihaela Michailov ajută o categorie de tineri defavorizați să treacă peste neajunsuri, să țintească mai sus, să aibă caracter.
Nu este un secret că sunt mult mai mulți tineri care absolvă o facultate de teatru, dar prea puțini pot practica meseria. Ce sfat aveți pentru ei?
Știu ce se spune: „Lasă-te, că nu ai unde să joci, că e greu...“ Eu cred că, dacă îți dorești enorm de tare, dacă ai putere de muncă, dacă sacrifici primii 3-4-5 ani aruncându-te în profesie, și mai ai și talent, reușești! E o alegere. Auzi peste tot că actorii mor de foame, știi lucrurile astea, știi că e inflație de actori, știi că teatrele nu fac angajări. Ori te duci conștient că iubești atât de mult meseria aceasta, încât ai să lupți până la capăt și ai să reușești, ori nu te mai bagi.
Ați învins fumatul? Mai aveți și alte lupte cu sine pe care vi le propuneți?
Da. De fapt, nu știu dacă poți să-l învingi. Fumatul e ca un monstru care stă în adormire și, când nu te aștepți, deodată poate să te atace. Deocamdată am 11 luni în care nu am mai băgat în gură nici măcar o țigară neaprinsă.
În ultimul an, am fost în perioada distrugerii sintagmei „nu pot“. Mult timp mi-a fost comod să spun multor lucruri: „ Așa sunt eu, nu pot“. În afară de teatru, spuneam „nu“ peste tot: nu pot să fac școala de șoferi, nu mă pot lăsa de fumat, nu pot alerga... Acum am început să pot toate acestea. Conduc, nu mai fumez, am făcut prima cursă de 10,5 kilometri.
Nu-i condamn pe cei care zic „așa mă simt bine“. Mă supără cei care zic „aș vrea să fac, dar nu pot, așa vrea să slăbesc, dar nu pot, aș vrea să mă las de fumat, dar nu pot“.
De-a lungul carierei, de multe ori ați și murit pe scenă... Cum vedeți efemeritatea teatrului, moartea, veșnicia?
Sincer, mie mi-e foarte frică de moarte. Iubesc viața foarte tare și, dacă s-ar putea, aș vrea să fiu nemuritor. Nu se poate, dar singurul gând care mă consolează este că toți murim. Mi-ar plăcea să trăiesc destul de mult, așa încât să fac lucruri, să văd și eu cum e să ai 70 de ani. După mine, oamenii nu ar trebui să moară niciodată, dar nu e după mine...
În piesa „Oscar și Tanti Roz“ jucați rolul unui copil bolnav care îi scrie scrisori lui Dumenzeu. În afara scenei, vorbiți cu El?
Mai tot timpul. Este unul dintre gândurile care îmi dau putere într-o zi grea, când sunt într-un impas, la un drum lung... Tot timpul mă gândesc că, acolo sus, Cineva trebuie să mă protejeze. Că, seara, când mă bag în pat, să am Cui mulțumi că a trecut o zi bună sau mai puțin bună. Dimineața, când deschid ochii, trebuie să mulțumesc Cuiva că m-am trezit.
Pentru mine, acesta este un lucru de care mă agăț. Nu e un om de care ai nevoie. De multe ori, oamenii nu au timp nici să asculte, nici să dea sfaturi. Hai să nu spun biserică, să nu spun icoană, dar gândul către Dumnezeu este cel mai ușor de accesat, relația cel mai ușor de avut. El e tot timpul acolo. Depinde doar de mine dacă vreau să Îl caut sau nu.
Carte preferată?
„Bucuria vieții“, o carte despre viața lui Van Gogh.
O piesă preferată?
„Inimă de câine“, să dau una care nu se mai joacă, să nu supăr pe nimeni. În meseria asta, orgoliile sunt mari. Ajunge să dai un titlu, și imediat sar la telefon cinci regizori care te întreabă: „De ce nu ai spus piesa mea?“
Un film în care v-ar plăcea să fi jucat?
În prima variantă din „Trainspotting“ (1996) sau „Billy Elliot“ (2000).
Un actor preferat?
Dustin Hoffman, Meryl Streep, Cate Blanchett, ca că nu mai zic Robert De Niro.
Aveți vreo temere?
Temeri am multe. Mi-e teamă în fiecare zi că o să mi se întâmple ceva, vreun accident, că va păți ceva cățelul, că o să dau foc la casă, că nu o să îmi iasă spectacolul, că nu voi mai avea inspirație, că mi se termină talentul.
Vreo laudă care v-a impresionat?
Am avut foarte multe, căci am primit scrisori în care oamenii mi-au scris că erau într-o depresie majoră, dar după ce au fost la un spectacol de-al meu, au înțeles de ce trebuie să se bucure de viață. Acesta a fost unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.
Dar vreo critică dureroasă?
Nu prea am primit. Sau am un instinct de conservare atât de bun, încât le șterg. Oricum, eu mă amuz de critici. Eu cam știu unde sunt prost și n-am cum să mă supăr când cineva spune ceea ce eu știu sigur.
Există rivalitate și invidie în lumea teatrului?
Există invidie frumoasă. Când mergi la un spectacol bun, ți-ai dori să fii în el. E greșit să nu îți dorești asta. Când vezi un actor bun, vrei să fii ca el. Nu cred că este cineva care să se bucure că vede un spectacol prost. N-ai putea să fii artist gândind așa. Unde ai ajunge? La ospiciu… Sau ți-ar crăpa ficatul de invidie.
Aveți un vis anume?
Mai vreau să fac spectacole bune, îmi mai doresc roluri, dar nu le știu. Mi-ar plăcea să mă implic în mai multe cauze, să mă ocup mai mult de viața mea, să citesc mai mult, să călătoresc, căci am călătorit foarte puțin. Mi-ar plăcea să trăiesc o lună la Londra, o lună la Paris, nu doar să fiu pe fugă, ci să stau, să simt orașul, să cunosc oameni, să îmi fie mai puțină frică de oameni. Deși par comunicativ, nu sunt. Mi-ar plăcea să intru în comunități diferite, chiar și în România. Acum alerg și cunosc alți oameni decât cei din teatru, corporatiști, de la care învăț multe lucruri.
Cum ar putea cineva să cucerească inima lui Marius Manole?
Știu că insistența nu e un lucru bun. Surprizele nu îmi plac, de genul găsit flori la poarta casei, lumânări și cu fotografia mea în ramă – ceea ce s-a și întâmplat, dar nu e o idee bună. Nu îmi plac oamenii care mă sună în fiecare zi și mă întreabă ce fac. Ceea ce făceam și ieri.
Vă lipsește ceva?
Îmi lipsesc părinții, căci sunt la Iași. Sincer, cam atât. Deci, aș putea spune că sunt un om fericit.
