Text  de Petruş Costea, Foto: Arhiva personală Tiberiu Soare

Eşti un mare ascultător de rock. Care este legătura în­tre rock şi muzica clasică?

În primul rând, este vorba de un anumit tip de energie. Suntem obişnuiţi, prin climatul cultural în care am crescut, să asociem muzica clasică cu un anumit tip de morgă, dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa şi cred că nici n-ar tre­bui să stea aşa. Faptul de a merge la un concert de muzică clasică s-a încărcat de o anumită simbolistică, a devenit un eveniment, şi e normal pentru că este vorba de o tradiţie de mai multe secole care impune. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că un concert este un prilej de bu­curie sau de descătuşare a unor energii. De aceea mergem la concert, de aceea dăm concerte noi, muzicienii. Am văzut de curând Through The Never, un fel de videoclip extins des­pre Metallica, şi mă uitam că sunt foarte multe similitudini cu ceea ce simţi, nu cu ceea ce se întâmplă într-o sală de concert clasic. Sunt momente unde chiar e nevoie să dezlăn­ţui un anumit tip de energie. Deci asta are cumva în comun rockul cu muzica clasică.


„Un concert este un prilej de bucurie sau de descătușare a unor energii.”

Muzica clasică poate lăsa uneori impresia că se adre­sează elitelor.

Dacă lasă impresia asta înseamnă că ceva nu este în re­gulă. Dacă spunem că muzica clasică e adresată elitelor, e clar că vorbim de cunoscători pentru că altfel am vorbi despre snobi, adică nişte oameni care ascultă muzică clasică fără să înţeleagă nimic din ea, dar care ştiu că e de bine să spui că asculţi astfel de muzică. Pe de altă parte, snobul are şi el un rol al lui: snobul este cel care are şansa de a fi făcut măcar un pas în direcţia care trebuie. Poţi începe să asculţi ceva din snobism şi apoi să-ţi dai seama că-ţi place sau poate fi o tre­cere nuanţată şi, în timp, omul respectiv ajunge să cunoască nişte lucruri. Un alt motor care te împinge către tipul ăsta de muzică este curiozitatea. De exemplu, ai un prieten pe care îl admiri şi vezi că el are satisfacţii intelectuale şi îţi spui hai să vedem ce e acolo. Aşa am ajuns eu la jazz. Mi se părea o pier­dere de vreme şi făceam eforturi să nu mă plictisesc – asta în studenţie, pe când aveam vreo 20 de ani. Oamenii ăştia din jurul meu, prieteni cu care vorbeam despre cărţi, cu care as­cultam muzică, găseau ceva în muzica asta. Declicul meu s-a produs nu într-un eveniment live, ci când m-am lăsat convins să ascult Kind of Blue al lui Miles Davis. De atunci am început să pricep jazzul, probabil într-un fel numai al meu.

Când vine vorba de dirijori, se folosesc adesea sintag­me precum „magicianul baghetei” sau „vrăjitorul ba­ghetei”. E un mit?

Într-o primă etapă, dirijorul trebuie să fie un foarte bun meşteşugar. Magia asta, da, există şi de la un moment dat devine inexplicabilă, dar până să ajungi acolo ai foarte mult de mun­că, adică toate aşa-zisele efecte ma­gice pe care le scoate un dirijor cu orchestra sunt obţinute cu foarte mult efort.

Crezi că există ceva particular în raportarea hipsterilor la muzică? Am impresia că ei încearcă o recuperare, adesea sofisticată, a muzicilor de altădată.

Nu prea ştiu eu ce-i cu mişcarea hipster, dar cred că se vor nişte tipi sofisticaţi. Întotdeauna au existat oameni (de la Alcibiade la Barbey d’Aurevilly) care au pus artificialul mai presus de natural, ceea ce este foarte bine. E o direcţie este­tizantă care seamănă cu mişcarea dandy. Sunt oameni care vor să se bucure de lucruri frumoase şi plăcute şi care nu sunt neapărat la îndemâna vulgului, oameni care şi-au consumat întreaga energie ca să creeze o operă de artă din simpla lor existenţă. Muzica a devenit un fel de etichetă: contează ce muzică asculţi sau ce muzică spui că asculţi, cum contează ce citeşti sau ce spui că citeşti.

De mai bine de un an eşti dirijor principal al Orchestre­lor şi Corurilor Radio. Simţi o schimbare în orchestră?

În primul rând, acolo a avut loc un schimb de generaţii. Majoritatea oamenilor aflaţi în posturi cheie în orchestră sunt tineri, sunt practic din generaţia mea şi asta înseamnă că avem o mare şansă. Orchestra s-a străduit să impună un anumit standard la concursurile de ocupare a posturilor. Din schimbul acesta de generaţii rezultă o direcţie, iar direcţia asta mie îmi place, chiar dacă mă costă şi îmi dă din când în când dureri de cap, căci trebuie să aplanez situaţii tensionate. Dar asta e de bine, înseamnă că orchestra este un organism viu şi oamenii simt că există un drum, că începem să construim şi vrem să construim ceva care să rămână pe termen lung. Vreau să ob­ţinem o identitate sonoră a orchestrei. Trebuie să facem totul împreună, nu pot să impun eu un sunet al orchestrei. Tot con­textul cultural şi social nu-i mai permite dirijorului autoritatea de pe timpuri. Şi mie îmi convine că este aşa.

Tocmai a apărut pe piaţă CD-ul cu Simfonia a doua a lui Enescu. De ce ai ales-o pe a doua?

Vrem să facem o integrală a lucrărilor simfonice termi­nate de Enescu: cele trei simfonii şi cele trei suite pentru or­chestră. Muzica lui Enescu mă pune la lucru şi mă ţine turat cu motoarele la maxim. Mi-am dat seama că cea mai grea lucrare şi cea care pune cele mai multe probleme, nu numai de expre­sie, dar şi tehnice, este tocmai Simfonia a doua. Am avut mereu filosofia asta, inoculată din liceul militar: dacă ţi-e frică de ceva, te întorci cu faţa către acel lucru şi mergi direct înspre el.