Interviu de Alice-Claudia Gherman, foto arhiva Emanuela Cernea
Aș dori pentru început să ne vorbiți un pic despre importanța domnitorului Neagoe Basarab în istoria artei românești, rolul pe care l-a avut pentru începuturile artei românești?
Îndrăznesc să cred că Neagoe Basarab este personajul istoric căruia îi datorăm cea mai valoroasă moștenire artistică. În scurta sa domnie de doar 9 ani a reușit să facă din Țara Românească o veritabilă capitală culturală a Europei răsăritene. La curtea lui au activat cei mai titrați artiști ai acestei părți de lume, tot aici a funcționat una dintre cele mai vechi tipografii europene de pe teascurile căreia a ieșit prima ediție a Noului Testament în limba slavonă – limba de cultură a Răsăritului Ortodox -, el a fost și ctitorul celei mai admirate biserici din România, a cărei frumusețe a dat naștere Legendei Meșterului Manole și, fără a epuiza suita de lucruri excepționale legate de numele său, voi insera în această listă foarte scurtă și meritul de a fi scris celebra carte a ”Învățăturilor” către fiul său, Theodosie, prima carte de autor din literatura română. Dincolo de investiția în cultură pe care o practică cu o intuiție și o consecvență uimitoare, voievodul Neagoe Basarab surprinde și în plan istoriografic ”confiscând” pentru uz propriu numele dinastic al Basarabilor, deși îi era contestată descendența Basarabească, fiind singurul dintre voievozii Țării Românești care îndrăznește să se legitimeze în documentele oficiale, drept: IO voievodul Basarab și să fie recunoscut ca atare, fără alte precizări onomastice, devenind în plus și modelul prin excelență al voievozilor care i-au urmat.
Neagoe Basarab a fost un domnitor foarte cultivat. El a reuşit să facă dovada vastei sale erudiţii în doar 39 de ani de viaţă.
Creionați-ne un portret al domnitorului N. Basarab știm că era considerat cel mai cult domnitor al Țării Românești!
Există numeroase alte personalităţi de o erudiţie remarcabilă care au trăit sau domnit în Ţările Române şi e suficient să amintim aici doar de principele Dimitrie Cantemir şi formidabila sa producţie istorică şi literară sau de biblioteca fabuloasă a voievodului Nicolae Mavrocordat, disputată la moartea sa de cei mai pătimaşi bibliofili ai lumii, aşa încât nu ar trebui să ne surprindă că un voievod ca Neagoe Basarab, crescut în bogata familie a Craioveştilor şi beneficiind de şansa de a fi educat personal de un patriarh al Constantinopolului refugiat la curtea Basarabilor, a fost un domnitor foarte cultivat. Ceea ce poate însă impresiona este faptul că el a reuşit să facă dovada vastei sale erudiţii în doar 39 de ani de viaţă, pentru că boala care făcea ravagii în epocă – tuberculoza -, nu i-a permis să-şi exerseze pentru mai mult timp talentul literar sau apetitul artistic, dar nici vocaţia diplomatică care i-a oferit, surprinzător pentru acele vremuri, o domnie liniştită, fără războaie.
Pe de altă parte, dincolo de acele lungi bucle blonde ce amintesc de eroicii regi merovingieni, ne atrage atenţia în portretele comandate de el însuşi în timpul vieţii, insistenţa de a îmbrăca haina unui împărat bizantin, într-o epocă în care tronul din Constantinopol al acestuia fusese déjà ocupat de sultan, iar principii Ţărilor Române erau obligaţi să se afişeze doar îmbrăcaţi în hainele specifice supuşilor otomani. Astfel, portretele care ni s-au păstrat până astăzi nu sunt doar capturile fidele ale trăsăturilor sale fizice ci şi naratorii unei personalităţi ieşite din tiparele timpului său, care se oferea atent contemporanilor ca un model de verticalitate şi de speranţă.
Donațiile sale și imaginea de „domnitor sfânt” pot ascunde un calcul politico-cultural sau avea doar credința în spate ?
Chiar dacă pentru noi astăzi, a fi sau a nu fi credincios este doar o alegere personală, credinţa era pentru un om al acelor vremuri un modus vivendi. Mai mult decât atât, pentru o societate al cărei model politic şi cultural era Bizanţul, figurat heraldic de efigia vulturului cu două capete, este lesne de înţeles că şeful statului şi liderul religios erau obligaţi să co-existe, domnitorul fiind astfel direct interesat de soarta bisericii. Contextul istoric însă i-a oferit lui Neagoe Basarab ocazia de a se afirma nu doar ca un protector al bisericilor din Ţara Românească ci al tuturor bisericilor răsăritene din teritoriul fostului Imperiu Bizantin guvernat atunci de un lider politic de credinţă musulmană. Astfel, posedând mijloacele materiale necesare, Neagoe Basarab a făcut din această formă de mecenat şi o veritabilă campanie de PR personal și chiar un soi de branding de țară, avant la lettre, propulsându-l ca model de generozitate și înțelepciune printre liderii vremii.
Imagini din Galeria de Artă Veche Românească unde există o întreagă sală dedicată epocii lui Neagoe Basarab
Neagoe Basarab este adesea asociat în cărțile de istorie cu celebrul său tratat „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care este povestea din spatele acestei lucrri și vă rog apoi să accentuați și importanța lucrării în epocă?
Sigur faptul că această carte a fost scrisă în timpul vieții sale și poate chiar de el (dezbaterile în jurul paternității Învățăturilor nu au fost tranșate definitiv), rămâne un eveniment cultural de excepție pentru literatura și cultura românească. În ciuda faptului că suntem obișnuiți să plasăm istoria noastră veche la periferia marilor civilizații, redactarea la curtea valahă a unui „ghid” de bune practici pentru un principe în aceeași vreme în care Niccolo Machiavelli scria Il Principe sau Erasmus din Rotterdam tratatul său despre Educația principilor creștini arată cât de aliniată era politica culturală valahă la trendurile culturale ale acelor timpuri.
Oricum, cea mai autentică validare a prestigiului pe care l-au cunoscut în epocă Învățăturile, dar și autorul lor rămâne cu siguranță plagiatul comis de Ivan cel Groaznic pentru a se afișa în fața Patriarhului ecumenic al Constantinopolului ca un lider cu o educație creștină autentică. Din fericire copistul lui Ivan cel Groaznic, intenționat sau nu, a păstrat în corpul textului numele copiilor lui Neagoe Basarab, lăsând astfel deschisă posibilitatea deconspirării fraudei și lăsând posterității dovada succesului de care s-au bucurat Învățăturile în epocă.
Cum a reușit Neagoe Basarab să susțină o asemenea campanie edilitară și artistică de anvergură într-o perioadă marcată de atâtea frământări politice și amenințări otomane?
Este într-adevăr uluitor cum, într-o epocă a conflictelor de tot felul și având o domnie de doar 9 ani, Neagoe Basarab a reușit să ne lase o moștenire culturală atât de bogată. E suficient să ne gândim că Ștefan cel Mare, contemporanul și singurul său competitor în privința mecenatului artistic, a avut o domnie de 5 ori mai lungă decât cea a lui Neagoe Basarab și, totuși, generozitatea sa nu a reușit să păstreze același raport de mărime cu cea a voievodului valah. Cu siguranță însă, în această competiție ipotetică Neagoe Basarab a fost avantajat de uriașa avere a familiei sale, cea a boierilor Craiovești, despre care se știe că erau extraordinar de bogați. O altă condiție care a favorizat acest parcurs exemplar al lui Neagoe Basarab a fost și faptul că a avut privilegiul de a crește sub atenta îndrumare spirituală și culturală a patriarhului Nifon al II-lea al Constantinopolului, căruia îi va purta un respect deosebit până la moarte și în memoria căruia va edifica atât importante opere arhitecturale sau artistice, cât și literare, cum ar fi chiar Viața sfântului Nifon, scrisă la îndemnul lui Neagoe Basarab și care a devenit una dintre cele grăitoare cronici ale Țării Românești de la începutul secolului al XVI-lea. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că Neagoe Basarab și-a îndreptat cu predilecție generozitatea către destinatari din afara țării; el a ridicat, reparat sau înzestrat mai multe biserici și mănăstiri în Serbia, Bulgaria, Grecia, la Constantinopol, Muntele Athos, Muntele Sinai sau Ierusalim decât în Țara Românească, iar istoricii pun acest aparent dezechilibru pe seama nevoii sale de afirmare într-o epocă de schimbări și tensiuni politice majore.
Aș adăuga însă aici că Neagoe Basarab nu a fost doar urmărit de noroc, dar a avut și știința de a-și asigura o domnie fără conflicte militare. Talentul său diplomatic este ușor de remarcat în textul Învățăturilor, care ne lasă să înțelegem că proverbul atât de controversat astăzi „Capul plecat sabia nu-l taie” pare să fi fost logo-ul domniei sale și dovada unei înțelepciuni rare care l-a ajutat să aleagă ceea ce durează în locul unor victorii efemere.
În ce măsură ansamblul de la Curtea de Argeș a impus un nou canon estetic în Țara Românească și cum se leagă acesta de rafinamentul adus de Doamna Despina din mediul Brancovicilor?
Ca și în cazul întregii sale politici culturale, o contribuție importantă la edificarea Mănăstirii Argeșului l-a avut și Despina-Milița, soția lui Neagoe Basarab, descendentă din familia ultimilor despoți ai Serbiei. Grație legăturilor acestora cu lumea balcanică și adriatică, Doamna Despina a favorizat prezența la curtea valahă a unor importante personalități culturale, artistice sau spirituale ale acelor vremuri și cred că e suficient să îi amintim aici pe Maxim Brancovici, mitropolitul Țării Românești, care se pare că îi era chiar unchi, sau pe celebrul tipograf Macarie, și el tot de origine sârbă, din a cărui tiparniță instalată la scurt tip după apariția tiparului au ieșit primele tipărituri românești.
O analiză atentă a vieții și domniei lui Neagoe Basarab ne lasă să întrezărim în inițiativele sale un comportament și o intuiție capabile să stârnească astăzi invidia oricărui CEO de succes.
Sigur, toate aceste conexiuni cu lumea occidentală sau balcanică au făcut posibilă crearea la Curtea de Argeș, cu prilejul edificării celebrei mănăstiri, a unei școli artistice autentice. Talentul meșterilor aduși din cele mai importante centre artistice ale momentului, dar mai ales dorința lui Neagoe Basarab de a ridica, în memoria mamei sale, Neaga, o biserică fără pereche în lume au făcut ca la Curtea de Argeș să ia naștere prima școală artistică locală, iar mănăstirea ridicată atunci să rămână peste veacuri un model pentru arhitectura românească și o autentică emblemă culturală. Nu întâmplător acest monument a devenit și protagonistul unei celebre balade populare iar ctitorul său a fost adesea comparat cu legendarul meșter Manole.
A existat o strategie politică deliberată a lui Neagoe Basarab de a transforma Țara Românească dintr-o marcă de graniță într-un nou centru cultural-religios (un „nou Constantinopol”) prin intermediul artei?
Cu siguranță, da. Dar chiar dacă nu putem spune că Țara Românească a devenit un nou Constantinopol, este de ajuns să aflăm din mărturiile contemporanilor că biserica de la Curtea de Argeș era comparată cu biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.
Imaginea iconică care i-a fost rezervată Mănăstirii Argeșului în mentalul colectiv românesc ne permite să o considerăm o autentică marcă a unui proiect de branding reușit. O analiză atentă a vieții și domniei lui Neagoe Basarab ne lasă să întrezărim în inițiativele sale un comportament și o intuiție capabile să stârnească astăzi invidia oricărui CEO de succes. El reușete să construiască un veritabil branding de țară pentru a-și asigura credibilitatea internă și externă de care avea nevoie într-o epocă istorică marcată de atâtea incertitudini. Prin grija cu care reușește să-și asume și să impună numele dinastic al Basarabilor, prin tenacitatea și atenția cu care a proiectat ansamblul actiunilor sale culturale și politice, prin modul de relaționare cu supușii săi și nu în ultimul rând prin pionieratul pe care l-au înregistrat inițiativele sale culturale, Neagoe Basarab arată că a știut să opereze în proiectul său de branding cu conceptele de bază ale brandigului actual: naming, design, brand engagement și inovație (Aneta Bogdan, Branding pe frontul de Est, București, 2011). Iar succesul acestui proiect poate fi evaluat atât din perspectiva prestigiului de care s-a bucurat voievodul în timpul scurtei sale vieți, dar mai ales de modelul inspirațional pe care l-a oferit posterității.
Emanuela Cernea este șefa secției de Artă Veche Românească a Muzeului Național de Artă al României. Doctor în domeniul Științe Umaniste și Arte, cu teza dedicată broderiei de tradiție bizantină și postbizantină din spațiul românesc, realizată în cadrul Școlii de Studii Avansate a Academiei Române și expert acreditat de Ministerul Culturii în bunuri cu semnificaţie artistică, Emanela Cernea este co-autoarea lucrării Broderies de tradition byzantine en Roumanie du XVe au XVIIe siècle. Autour de l'Étendard d'Étienne le Grand, publicat cu prilejul expoziției de la Muzeul Luvru din Paris (2019) și autoare a numeroase studii de specialitate despre textile liturgice medievale, epitafe și artă sacră românească.
