de Adrian Majuru; foto: arhiva Adrian Majuru

Oraşul de pe chipul nostru este aidoma sufletu­lui care se consumă în destinul fiecăruia. Nervul unui oraş este hrănit de starea de spirit care ani­mă întreaga comunitate. Dacă acesta este osci­lant, trist, atunci şi oraşul se îmbolnăveşte.

În oraș se produce o intensificare a comunicării interumane, o îmbogăţire, o diversificare, uneori o rafinare, a calităţii, comunicării. Când zicem comunicare interumană înţelegem, contacte interumane, directe sau indirecte. Un om, trăind în mediu urban, va avea în fiecare zi tot mai multe contacte comunicante, va avea ceva de spus şi de auzit, di­rect, faţă în faţă, sau indirect, pe cale electronică, de la şi cu semeni de ai săi. Vor contribui la aceasta în afară de răspân­direa telefoniei mobile şi perfecţionarea Internetului, facilita­rea călătoriilor prin continua îmbunătăţire a deplasărilor, în condiţiile creşterii densităţii populaţionale şi a amestecului de populaţii în centrele urbane.

În mediul urban domină competiţia, se trăieşte în ten­siune. Toţi se grăbesc. O consecinţă va fi sporirea agresivită­ţii fiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non al comportamentului fiecăruia. Agresi­vitatea duce la violenţă. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viaţă, ale expresiei. Oamenii tind a se imita, unii pe alţii, se iau după modele de viaţă oferite de publicaţii şi televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vre­me, fiind apoi înlocuite de altele. Ca şi moda. Obiceiuri care nu prea ţin seama de precepte morale şi nici de sănătate. De aici creşterea patologiei psiho-somatice. Consecinţele nu pot fi în întregime prevăzute.

În decursul timpului istoric recent societățile moderne s-au dovedit a fi vulnerabile. S-au putut observa consecințele fracturării cadrului social, din cauza presiunilor venite din spațiul puterii politice. Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie, de la Anglia lui Oliver Cromwell, la Franța lui Napoléon sau Ru­sia lui Lenin și apoi Stalin, sau în Cambodgia lui Pol Pot.

Ne putem pune întreba­rea dacă în interiorul profesiilor se poate rezista. Dacă povestea chipurilor noastre primește un numitor comun specific în interiorul profesiei alese, din­colo de gradul de toleranță al societății în care trăiești.

Fizionomia are în primul rând o componentă genetică însă, foarte adevărat, morfologia umană suferă şi modificări în funcţie de mediul social în care trăieşte.

Vreau să spun că un chip, întreaga înfăţişare memo­rează, de-alungul timpului, mai mult sau mai puţin discret, anume trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmăreşte să exprime ceva prin creaţie. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să se piardă.

Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adu­năm şi conservăm urmele unor atitudini consumate sau do­rite, unor idealuri dorite sau împlinite, dar și urmele eşecurilor. Acest muzeu este chipul nostru. Este o panoplie care arată celorlalţi ceea ce am devenit, ceea ce am fost cândva, ceea ce am dorit şi nu am reuşit, ceea ce am vrea să devenim pendu­lând recurent între aşteptare, confruntare şi resemnare.

Fiecare suntem, în cele din urmă, un muzeu, pe de o parte cu expresia de azi, care nu este aceeaşi cu cea de ieri şi nici cu cea de mâine, nici măcar cu cea de peste o oră, dar şi cu tot ce am stocat în memorie: momente, evenimente, oameni întâlniţi etc. (totul selecţionat după criterii mai presus de noi), cu care ne face plăcere să ne reîntâlnim, să le evocăm, să le retrăim, sau să le ascundem bine dar, din motive greu de explicat, să le păstrăm cu noi.

Ajungem cumva ca la senectute să purtăm un fel de mască, deși nu e totuşi mască, pentru că nu ne ascunde ci ne exprimă, e ca o piesă esenţială dintr-un muzeu personal. Acest mecanism de păstrare a unor urme a ceva care a fost şi nu mai este, dar merită a fi păstrat şi pe care l-am numit muzeu personal pare a fi un proces natural.

Factorul cultural mode­lează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp, scurte, lungi ori perma­nente, haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Cu alte cuvinte, alături de factorii informaționali externi mai există factorul informării, omul însuși se informează conștient sau subconștient, în limitele resur­selor în care s-a născut, în con­formitate cu propria condiție și cu împrejurările în care trăiește (timpul istoric).

Creativitatea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi, începe și, pentru cei mai mulți sfârșește, cu lucrarea asupra noastră înșine, asupra propriei noastre morfologii, completată și susținută prin mijloace culturale.

Felul cum arătăm în copilărie, maturitate, reflectă, din­colo de ontogenie și alte determinări științifice spațiul în care trăim; cu alte cuvinte, muzeul nostru personal își rearanjează exponatele în funcție de „vizitatori” (istorie și ideologii), dar și de activitatea constantă de „redecorare” (schimbările spațiului urban din jurul nostru).

Există în interiorul generațiilor vase comunicante, de trăsături sufletești și implicit de fizionomie. Se poate observa cu ușurință chipul mai tineresc și optimist al bătrânilor, care sosesc în calitate de turiști în România, în comparație cu tră­săturile resemnate ale bătrânilor noștri. Este o diferență im­pusă de cadrul social, de libertatea de mișcare și de alegerile privind proiectul de viață al fiecăruia.

La senectute întreaga expresie umană, și în special chi­pul, ne exprimă pe fiecare, spune ceva despre noi, despre bi­ografia noastră. Voi ilustra cele de mai sus prin câteva imagini sugestive, cu trei nonagenari.

În prima imagine avem un domn, fost ofiţer superior, cu o figură încărcată de gravitate şi tristeţe și în care putem discerne şi semne de suferinţă.

În contrast cu a doua imagine unde avem un alt domn, tot nonagenar, care s-a ocupat cu comerţul de articole de vo­iaj şi a avut o viaţă bogată în satisfacţii. Acesta are o expresie deschisă, i se citeşte optimismul pe faţă.

În sfârşit, avem şi portretul unui octogenar, preot. Acesta are o expresie blândă, cu o deschidere nespectaculară, cu o privire directă ce pare să înţeleagă totul. În mare este vorba despre profesie, care lasă o amprentă. Dar mai sunt încă multe de spus, însă nu aici, încât comentariul nostru este incomplet.

Pe spații mai largi de timp putem urmări trăsături foarte apropiate de fizionomie pe categorii de profesii distincte. Am ales trei exemple pe care le-am numit: Negustorul-Investito­rul, Militarul și Aristocrația. Cele trei exemple sunt portretistic-comparative între secolul al XV-lea și secolul XX, pentru Eu­ropa urbană. În prima situație avem portretul unui negustor-investitor, om al cifrelor, Benedict V. Hertenstein, care a fost fiul unui mare negustor din Lucerna. A fost pictat la 1517 de Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543). Alături de el avem por­tretul lui Dr. I. Costinescu (1871-1951), Ministru al Industriei și Comerțului(1935). Observăm, la cinci sute de ani distanță, aceleașiu trăsături ferme, priviri directe, convingătoare și siguranța stării de spirit specifică profesiei. În a doua situație avem alte două portrete la cinci sute de ani distanță: Generalul Sebastiano Verneir (1496-1578) pictat la vârsta de 75 de ani (1571) de Tintoretto Jacobo (1518-1594) și Generalul G. Can­tacuzino (1869-1937) la 1900 (68 de ani). Se poate observa, și în acest caz, fizionomia tipică militarului cu răspunderi foarte mari, încruntarea responsabilității supreme și poziția trupului încadrat de uniformă. În a treia situație avem o perspectivă feminină legată de fizionomia înaltei societăți, care a reușit să-și conserve sensibilitatea, delicatețea gesturilor și privirea di­rectă, deloc persuasivă, după cum „noblețea obligă”. Avem de această dată portretul Mariei de Medici la 1555 (1540-1557) portretizată de Alessandro Allori (1535-1607), pus în oglindă cu portretul Principesei Nadejda Știrbey (?-1955) într-o foto­grafie-portret din perioada interbelică.

Omul este o ființă imaginativă, reprezentând propria sa creație, este propriul manager al formei sale, al aparenței sale, el se autocreează permanent. Profesia pentru care ne pregă­tim în prima parte a vieții și care ne reprezintă adesea pentru tot restul vieții înregistrează în matricea sufletească, a cărei expresie anatomică este fizionomia, tot ceea ce se petrece cu noi în acest îndelungat parcurs. Pe de o parte sunt am­prentele particulare ale profesiei, determinate de specificul activităților și al proiecțiilor, și pe de altă parte, chipul nostru înregistrează și tipul de parcurs în interiorul profesiei: împli­niri, eșecuri, stări de spirit încordate sau destinse, confrun­tări, dialog, izolare etc. Iar aceste repere sunt similare la mare distanță în timp, fiind legate de viața urbană și de necesitățile orașului, care nu s-au schimbat structural ci numai și-au di­versificat orientările cotidiene în funcție de progresul tehno­logic și de informație.