de Petruș Costea

Aţi studiat vioara, întâi cu tatăl dumneavoastră, apoi cu Gérard Poulet. Cei doi aparțin unor şcoli diferite.

Chiar de la începutul formării mele am avut parte de o triplă cultură. La început au fost sfaturile tatălui meu, care a studiat cu Ştefan Gheorghiu, fost discipol al lui Oistrah, iar rigoarea Estului, pe care o regăseşti în tehnica mâinii drepte, în game, e foarte importantă. Apoi a avut loc întâlnirea cu Gérard Poulet, de la care am învăţat acest sunet a la francaise, o estetică foarte particulară. Tatăl lui Gérard Poulet, Gaston Poulet, a interpretat, în primă audiție mondială, Sonata pentru vioară şi pian a lui Debussy, cu Debussy la pian, iar această tradiţie pe care profesorul meu a cunoscut-o direct a fost o mare şansă pentru mine şi sora mea. În al treilea rând, la Conservator am întâlnit o personalitate incredibilă, profesorul meu de muzică de cameră, Pierre-Laurent Aimard, elev al lui Alfred Brendel, un fanatic cu o cunoaştere uluitoare a muzicii romantice şi a celei germane în general. Îl consider un muzician vizionar. Această triplă cultură – a Franţei, a României și a Germaniei – m-a influenţat decisiv.

V-aţi născut în Franţa, dar părinţii sunt originari din România. Vă simţiţi puţin româncă?

Nu mă simt puţin româncă, mă simt pe de-a-ntregul româncă. Mă simt complet româncă în sufletul meu, dar mă simt franţuzoaică prin educaţie şi prin felul de a gândi. În sufletul meu de artist, simt, ştiu că rădăcinile pe care le am reprezintă o şansă pentru mine. Dacă atunci când sângerăm, în sângele nostru ar scrie de unde venim, în sângele meu s-ar afla scris România, cu siguranţă.

Tata este din Bucureşti, dar bunicul meu s-a născut la Piatra Neamţ, iar străbunicul lui a venit din Ucraina şi s-a stabilit la Piatra Neamţ, şi acesta este motivul pentru care şi-a luat numele de Nemţeanu. Când eram mică, sărbătoream acasă Paştele evreiesc cu familia din partea tatei şi Paştele ortodox cu familia din partea mamei.

Cum aţi ales lucrările pentru discul Gypsic, în care cântaţi muzică din Balcani?

Când am înregistrat primul meu disc, Gypsic, am căutat o vreme ce nume să-i dau, voiam un neologism, voiam numele unei comunităţi. Iniţial am vrut să-i spun Lăutari, dar am ales un nume care nu exista, scopul fiind să revizitez trei clasici (a treia sonată de Enescu, un fragment din sonata lui Ravel şi Berceuse de Fauré) şi să cânt trei lucrări cu influenţe lăutăreşti (Melodiile lăutăreşti de Sarasate, Tzigane de Ravel şi ceardaşul lui Monti). În lucrarea lui Monti, Czardas, nu voiam să accentuez partea facilă, adică să cânt repede, tare şi virtuoz. Voiam mai ales o abordare fără grabă, cu un tempo ceva mai lent, ca să se audă armoniile acestei piese. Mi se spune deseori că am un sunet destul de masculin, care vine din încheietură, din forţa mâinii, şi cred că asta se trage din folclor. Folclorul instrumental este foarte masculin, se transmite din tată în fiu. Felul meu de a cânta nu este a la francaise, fin, rafinat (doar când trebuie), iar ce mă interesează este să fiu cât mai bună în stilul care trebuie: când cânt Brahms sau Mozart, încerc să fiu cât mai aproape de stilul lor.

Cum aţi ajuns concertmaestru la Orchesta Naţională a Franţei?

Cum tatăl meu era concertmaestrul Orchestrei din Bordeaux, când eram mică mă duceam mereu să exersez într-un studio unde repeta el, un studio chiar lângă sala mare de repetiţii, şi mă aflam în permanenţă printre muzicienii din orchestră. Mi se părea incredibil. Orchestra este ca un sat: primarul e dirijorul, adjunctul lui, concertmaestrul, iar fiecare locuitor are rolul lui, partea lui de responsabilitate în orchestră, în buna funcţionare a ei. Asta m-a fascinat. Îmi place să fiu solistă, dar nu asta prefer. Prefer să văd muzica printr-o comunitate, iar repertoriul este uriaş. După ce ai cântat integrala simfoniilor lui Beethoven şi vrei să cânţi sonatele pentru vioară şi pian, viziunea e complet schimbată. Orchestra te învaţă mai bine limbajul unui compozitor. Aveam 20 de ani când am văzut anunţul concursului de la O.N.F. şi m-am dus, deşi tatăl meu nu m-a încurajat, spunându-mi că sunt prea tânără. Am avut noroc. Erau 40 de candidaţi, dar Kurt Masur, care abia semnase contractul cu orchestra, m-a plăcut şi mi-a dat această şansă. Să cânt într-o orchestră e pasiunea mea.

Aţi înregistrat recent un CD în care cântaţi concertele pentru vioară de Bach împreună cu Deborah Nemtanu, sora dumneavoastră. Care este istoria acestui disc?

Avem şansa să fim surori şi să fi crescut împreună cu vioara. Nimeni, chiar dacă lucrează zece ore pe zi, nu poate cunoaşte alchimia care poate exista între două surori care cântă împreună dintotdeauna. Fiecare dintre noi are personalitatea ei, felul propriu de a cânta, dar atunci când cântăm împreună e o alchimie perfectă între noi, încât noi însene, când ascultăm, nu ştim care anume cântă. Vă jur. Sunt doar doi ani diferenţă între noi. Avem acelaşi parcurs muzical, aceiaşi profesori, cântăm la acelaşi instrument, suntem, deci, aproape gemene, nu?

Acest Dublu de Bach ne-a legănat copilăria, este prima amintire muzicală avută împreună. Să înveţi să-l asculţi pe celălalt de la vârsta de cinci ani e o bogăţie.

Am ales apoi şi Concerto grosso nr. 3 de Schnittke pentru că există în această lucrare fantoma lui Bach. Schnittke foloseşte multe citate din Bach, dar le transformă şi ai impresia că sunt oarecum torturate.

Cum vă imaginaţi cariera dacă n-ar fi existat filmul Concertul al lui Radu Mihăileanu?

Notorietatea şi 80% din concertele pe care le dau astăzi se datorează acestui film şi sunt foarte mândră şi-i mulţumesc lui Radu Mihăileanu, şi-i mulţumesc şi lui Armand Amar, compozitorul de muzică de film, care m-a prezentat lui Radu. Nu mă deranjează că se vorbeşte mereu despre Concertul, nu mă deranjează deloc să cânt de 1.000 de ori concertul lui Ceaikovski. Filmul a avut în Franţa două milioane de spectatori, iar în anul următor am primit o mie de mailuri din toată lumea, de la oameni care văzuseră numele meu pe genericul de final.

Care sunt muzicienii pe care îi ascultaţi şi îi respectaţi în mod special?

Pe Radu Lupu. Pentru sunetul lui şi pentru că nu intră în nicio categorie. E ceva ieşit din comun. Reuşeşte încă de la primele note să ne conducă într-o lume diferită. Când eram studentă, ascultam la nesfârşit baladele lui Chopin cu Murray Perahia. Perahia nu e deloc interesat să-şi facă reclamă, locuieşte izolat, cred că undeva la ţară. Apoi îmi plac la culme Grigory Sokolov şi Vladimir Horowitz. Un alt şoc a fost înregistrarea Concertului pentru vioară de Ceaikovski cu David Oistrah. Pentru mine, cei mari sunt cei care ştiu să inoveze.

Şi un dirijor?

Andris Nelsons. Are totul. Are o dublă viziune: viziunea clarităţii şi viziunea lucrării pe care o dirijează. E dintre cei mari, muzica trece prin mintea şi sufletul lui într-un mod foarte liber. El doar serveşte muzica şi e de o gentileţe enormă. Trebuie să ai ego când eşti muzician, dar trebuie să-l temperezi.