Foto și text de Augustin Ioan
Căci acum este doar o ruină, de la un cap la altul al insulei principale. Acele case splendide, cu pilaştrii lor angajaţi, cu feroneria balcoanelor plonjând peste străzi, cu tufele uriaşe de buganvilia crescute, acum, din interiorul cariilor de zid, sunt pe jumătate sau complet distruse. Statutul de oraş protejat de UNESCO nu ajută la nimic, căci nu sunt bani nici pentru întreţinerea ruinelor, aşa cum sunt, necum pentru restaurări. Mai fac guvernele câte un gest, cu câte vreun sediu de consulat, sau de ONG propriu. Câte vreun investitor privat occidental şi-a făcut milă de câte vreo casă şi a salvat-o. Pe ici, pe colo, a răsărit câte un restaurant şi câte un hotel. Dar nici asta nu mai merge, de când au oprit raliul Paris- Dakar, care avea aici staţie serioasă. În rest, e ca-n Zăbrăuţii Bucureştilor.
Paralel cu oraşul vechi este satul pescarilor. Aici, în câţiva kilometri pătraţi, trăiesc peste două sute de mii de oameni, într-un fel indescriptibil şi, deci, neinteligibil. Nu sunt săraci, atenţie! Dimpotrivă. Iar eu, spre deosebire de mulţi alţi vizitatori ai locului, caut să înţeleg antropologic, fără să judec după criterii europene, cotidianitatea locuitorilor. Dar mirosul de peşte putred şi/sau sărat nu mă lasă să o fac până la capăt. Dar lucrez la asta…
JOAL
Un drum, spre sud, pe coastă, de la Dakar către Joal-Faddiouth: motivul principal fu acela de a vedea satul natal al fostului preşedinte Leopold Sedar Senghor, poetul tradus elegant, la noi, de Radu Cîrneci, dar şi intimul lui Ceauşescu, spre deosebire de care a renunţat singur la puterea cvasitotalitară pe care o instaurase în Senegal; dar, de asemenea, de a vedea şi pădurile de mangrove din împrejurimi, cele care par să şadă pe apa în scădere, la vremea refluxului, pe desişul de picioroange al rădăcinilor lor rizomatice. Le-am văzut, în mareea mică, străbătute de crocodili frisonând rarii turişti francofoni. Dar locul este pitoresc, chiar dacă ghidurile franceze erau, probabil, desuete, din chiar clipa publicării lor (dar parcă alea despre România nu sunt la fel? Realitatea este, acolo şi aici, mai fluidă decât ritmul consemnării sale).
Niciodată, în Senegal, ca toubab, nu vei şti de la bun început cât te costă un produs sau un serviciu localnic. Unii spun că e parte din şarmul locului, de care eu unul m-aş putea lipsi, dar înţeleg că e cultura musulmană de pretutindeni. În fine. Trebuie să te ţii tare, să nu îţi exprimi cu nici un chip aprecierea sau dorinţa de a poseda un lucru pentru că eşti pierdut. Vei sfârşi cu siguranță având cu forţa respectivul lucru, şi anume la un preţ dublu sau triplu decât în mod normal, dacă există aşa ceva.
Dar vizitarea celorlalte două insule face toţi banii, chiar şi nenegociaţi la sânge: cimitirul este deopotrivă creştin (catolic, dar se răspândesc ca focul şi neoprotestanţii, pe filieră americană) şi musulman. Munţi de scoici albe şi baobabi. Creştini sereer. Nici o umbră. Un singur alt fel de mormânt, lângă o cruce enormă, din marmură albă: cea a unui călugăr originar din Canada, care s-a prăpădit aici, la/în misiune. Probabil, localnicii au vrut să îl onoreze şi l-au îngropat, bietul, într-un soi de cavou suprateran din beton. Dimpotrivă, în modestia îngropării în(tre) scoici ar fi şezut tot şarmul de a fi rămas aici, de partea mangrovelor.
Baobabul sacru, reminiscenţă pre-creştină, funcţionează ca aducător de noroc la atingerea rădăcinilor sale reptiliene, care cotropesc biata piaţetă. Pubela dă bine la turişti, de aceea ne este şi arătată; căci, altfel, e prea goală şi prea lângă statuia Fecioarei, după cum nesuferitul, toubab-ul de mine, am şi remarcat cu voce tare. În fine, observ un lucru interesant: traseul turistic, organizat probabil de acelaşi – spoliator sindicat al ghizilor – traversează satul fără însă a-l distrage din cotidianitatea sa. Spre pildă, nu ni s-a dat voie să ne abatem de la traseu pentru a parcurge uliţa mare, pe care cărarea turistică o intersecta doar. Artizanatul ţine loc de trotuar, la fel şi carnea de melci (la noi li se spune rapană, par să fie un soi de murex supradimensionat, după cochilie, iar localnicii l-au botezat, de la mirosul înfricoşător, camembert senegalez) şi creveţi la uscat. Fiind sărate, fructele de mare şi peştele, dar şi carnea de vacă sau oaie sunt puse la uscat şi la vântul salin. Poate că turiştii ăia albi şi zgârciţi nu apreciază din punct de vedere sanitar metodele locale de conservare a cărnii, dar, cu siguranţă, băştinaşii le adoră: întorşi de la Joal-Faddiouth, a trebuit să suferim atacul olfactiv al unui fel de plachie de peşte cu zisul camembert senegalez, scoici şi creveţi uscaţi. Cu toată sinceritatea de care sunt capabil, jur că felul de mâncare respectiv, o specialitate a provinciei sudice (Casamance), mi s-a părut în acelaşi timp apetisant la gust şi dezgustător la miros. Probabil, nu are sens culinar ce spun: cei care ne povestiseră despre el fuseseră mai radicali şi renunţaseră să-l mănânce, de teama vreunei hepatite refuznice, deşi toţi cei ai locului îi asigurau că e o delicatesă. Eu nu am avut nimic, dimpotrivă: am mai cerut şi a doua zi.
DE PAȘTI, LA DAKAR
Ziarele de limbă oarecum franceză ne semnalează faptul divers: cutare a plătit un marabout (căpetenie de confrerie religioasă musulmană) albinos (sic!), din Mali, să îngroape un câine negru, ritual aducător de nenoroc unuia dintre candidaţii în campania prezidenţială (mă grăbesc să observ că a eşuat). Folosirea religiei şi a curenţilor subterani de putere pe care organizarea socială a acesteia le oferă celor doritori de glorie pieritoare a fost, de altfel, criticată aici. Decuplarea statului şi a politicilor sale de la infrastructura omniprezentă şi atotregulatoare pe care o oferă religia era, bun sau rău, un fapt aproape împlinit (şi) aici, care, pare-se, tinde să dea înapoi. Altfel, împăciuitor şi legat de proximitatea Zilei Naţionale (4 aprilie), Guvernul a decretat libere şi primele două zile de Paşti. Creştinii sunt ultraminoritari aici, dar, cel puţin la suprafaţa vizibilă, nu par să existe fricţiuni între musulmani şi catolici, din rândurile acestora din urmă făcând parte şi membri ai Guvernului.
Paştile în Dakar sunt situate în imediata proximitate a alterităţii celei mai
radicale pe care o putem imagina. Decorul, în primul rând, aflat – indecis – pe linia de fractură între Sahara şi Africa vegetaţiei luxuriante. Prin urmare, depinde cum îndrepţi camera de luat vederi spre a surprinde fie o ilustrare a Ecleziastului, fie o bună aproximare turistică a Paradisului. Bisericile sunt curate, majoritatea de secol XX, şi din modernitatea lor deducem că sunt, cele mai recente, de dinainte, totuşi, de independenţă. De altfel, oraşul are un aer mediteraneean din care – vorba unui prieten –, „s-au retras romanii”. Urbanismul oraşului este confuz şi, acolo unde sunt vizibile, intervenţiile moderne au făcut mai mult rău decât bine. O piaţă uriaşă centrală este supraexpusă pârjolului, pe câtă vreme propice acestui climat (şi acestei culturi urbane) ar fi fost dimpotrivă, claustrul, curţile strâmte şi umbroase pe care le-am întâlnit în Maroc (în paradigma căruia Dakar ar fi o Casablancă mai ponosită). De altfel, apropo de situarea pe falie, oraşul este, de asemenea, situat la convergenţa paradigmei arabo-islamice cu cea a Africii Negre, de unde vin migraţiile celor împovăraţi. În această balanţă, paradigma europeană, câtă a mai rămas în picioare, este puternic contracarată (în primul rând financiar) de lumea islamică. Pe sub toate, însă, subteran şi infra-economic, toată zona este permeată de produsele chinezeşti, singurele care par să se mai producă şi să se mai vândă astăzi. La vânătoare de resurse energetice pe care să le ofere jertfă creşterii economice, China este omniprezentă în Africa. Inutil să mai precizez că, după ce şi-a luat jucăriile şi a plecat din lumea Africii francofone după 1990, în ciuda unui capital de simpatie pe care l-a risipit, e foarte greu pentru România să reintre aici, unde se joacă unele dintre cele mai de viitor mize economice ale lumii. Uriaşele rezerve de materii prime, în primul rând de petrol, ale Africii, ar fi avut nevoie, abia acum cu adevărat şi viabil economic, de experienţa românească.
DAKAR
Dakar, capitala Senegalului şi cel mai vestic punct al Africii, seamănă, în multe privinţe, vai, cu Bucureştii din anii guvernării Văcăroiu. De altfel, îngroparea câinelui de către marabout-ul albinos este din aceeaşi paradigmă cu găina care naşte pui vii, din „cotidianele” române de atunci. Aceleaşi plastice zburătăcind, aceeaşi laxitate socială şi cam aceeaşi arhitectură. Praful omniprezent este, de fapt, nisip, adus din Mauritania de vânturile care traversează deşertul şi îl exportă perpetuu spre sud. Când nu e deja acoperit de deşert, pământul e roşu precum cărămida bine arsă. Viaţa socială se petrece în stradă, precum în stradă se petrece, pentru prea mulţi, şi viaţa privată. Extrovertirea este trăsătura dominantă de caracter individual şi de grup. Ospitalitatea („terranga”) este văzută (şi aici!) drept atribut al ţării, un soi de „fabulospirit” altfel poziţionat. Neavând nimic (noţiunea de sărăcie extremă are cu totul alte înţelesuri în Africa decât în Europa), cei pe care i-am întâlnit oferă totul. În vizită la familia unuia dintre prietenii noştri localnici, împreună cu antropologul Radu Drăgan, ni s-a pus la dispoziţie tot ceea ce familia avea ca resurse de nutriţie, ba chiar a trebuit să acceptăm şi daruri. Casele gospodăriei rurale creştine de pe lângă Pambal – nişte colibe acoperite şi îngrădite cu ramuri de palmier, extrem de decorative, de care un muzeu al satului ar fi fost mândru – erau curate ca în palmă şi răcoroase. Aflate pe un acelaşi teritoriu nedivizat, colibele membrilor familiei lărgite erau „reprezentate”, prin delegaţie, dar şi în vederea conservării intimităţii, de o casă de oaspeţi decent echipate, cam la nivelul oricărei case ţărăneşti de pe la noi: cu mobilă curentă, icoane, fotografii de familie şi chiar un rudiment de vitrină. Am vizitat apoi misiunea catolică, unde se nevoia şi o măicuţă poloneză. Misiunea are biserică şi ţine loc, cum au făcut-o aşezămintele de felul acestuia dintotdeauna, de toate celelalte instituţii trebuincioase unei aşezări cumsecade: şcoală, spital, loc de rugăciune şi de adunare socială, precum şi loc de joacă, insolat, pentru ţânci. Acolo am văzut palmieri încrustaţi cu cruce, spre a fi „convinşi” să dea cât mai multă sevă (sucul de palmier este băutura favorită a localnicilor şi se extrage, destul de anevoios, exact în felul în care sunt utilizaţi arborii pentru cauciuc). Şeful familiei, acum pensionar, fusese marinar pe pescadoarele patriei sale (cu flotă, ca şi a noastră, acum vânturată); fusese la Constanţa, în port: ce-şi mai amintea?Nimic, docuri. Cât de invidiaţi sunt, uneori, profesioniştii migraţiei (şoferii de tir, aviatorii, marinarii) şi, de fapt, cât de puţine văd ei într-o viaţă... Ar fi de studiat cât de puţine oferă, ca emblemă a aşezărilor şi a civilizaţiei noastre, autostrăzile, porturile, gările, aeroporturile.
TOUBA
Am fost, de asemenea, la Touba, capitală religioasă a ţării, şi, dat fiind interesul pe care i-l arată şefi de state din Maghreb, loc de pelerinaj regional. Din întâmplare, ne-am nimerit în chiar ziua când se anunţase vizita „ghidului” (cum pare să fie titlul oficial) libanez Ghadafi, care, în vederea participării, operetistic regizate, la ceremonia de depunere a jurământului de către preşedintele reales, Abdulaye Wade, şi-a instalat marele cort în curtea unei case de pe lângă aeroportul din Dakar, la vedere, şi primea acolo liderii religioşi locali. La Touba, n-a mai ajuns, însă, deşi am fost martorii unei masive operaţiuni de curăţenie la scara aşezării. Era o zi obişnuită, ni s-a spus că vinerea sunt sute de mii de oameni în pelerinaj, între curtea khalif-ului şi moscheea cu adevărat impresionantă, placată în marmură, cu curţi interioare şi împrejmuită cu gard.
Nu am riscat să coborâm din maşină, întrucât am fi fost dintr-odată împresuraţi de cerşetorii locului, sute. Nu sunt violenţi, dar sunt agresivi în insistenţa cu care îţi cer milostenie. În plus, erau peste patruzeci de grade afară şi trebuia să trecem şi printr-o operaţiune de deghizare în straie locale şi, fireşte, ca peste tot, de descălţare, aşa că am renunţat. Totul avea aerul de sărbătoare potenţială, nisipul dimprejurul moscheii era încărcat în saci şi dus dumnezeu ştie unde, de unde avea să revină a doua zi la loc, maşini cu megafoane îndemnau la curăţenie şi la pietate. Peste toate pluteau portretele uriaşe ale lui Ghadafi, căruia i se mulţumea pentru ghidaj (şi, în subtext, pentru finanţare, mereu şi mereu solicitată). Cultura donaţiei, a pomenii este omniprezentă: posesiunea aduce cu sine şi obligaţia, reciproc asumată, a susţinerii materiale a celor din tribul sau din confreria ta. Iar poziţia de marabout este, şi din acest punct de vedere, exemplară. Distribuirea de danii se suprapune cu trimiterea copiilor de la şcolile coranice la cerşit pe străzi, pentru propria întreţinere ca elevi. Celor ce se grăbesc să critice această stare de fapt mă grăbesc să le dau şi exemplul călugărilor budişti, pentru care umilitatea procurării hranei din donaţii ale credincioşilor este parte din experienţa zilnică. În plus, aceeaşi presă citată mai devreme ne consemnează intervenţia unui astfel de marabout în favoarea protejării fizice a copiilor-cerşetori de gesturile de dispreţ şi agresiune ale celor opriţi la intersecţii.
În fine, Prohodul şi Paştile – la biserica Notre Dame de Liban, maronită, printre prieteni. Comunitatea libaneză este mare, de peste treizeci de mii de suflete, dar creştini sunt doar vreo cinci mii; dintre aceştia, ortodocşi ar fi cam patruzeci la sută, dar au contribuit la constituirea etnico-religioasă a comunităţii majoritare, maronite. Slujba Prohodului s-a ţinut în arabă, după ritul oriental, în prezenţa arhiepiscopului de Dakar, Monseniorul Theodore Adrien Sarr, căruia toţi cei prezenţi i-am sărutat mâna după slujbă, în sala de întrunire a comunităţii. Aceeaşi muzică tânguită, tristă chiar şi fără de cuvinte, a Prohodului, ca şi în bisericile de acasă. Aceeaşi „îngropare” simbolică şi aceeaşi închidere a mormântului. Şi, a doua noapte, aceeaşi veste bună, pe care deja o primisem de acasă cu anticipaţie (Dakar e pe GMT şi nu trece la ora de vară). Şi „acolo”, acasă, ca şi „aici”, la Dakar, ea suna la fel, la lumina oscilantă a lumânării: Hristos a înviat!
