de Andrei Băluțiu
Berliner Philharmoniker cântă la Bucureşti după aproape optzeci de ani.
În 1936 era dirijată de Hermann Abendroth şi a fost un eveniment extraordinar.
Ce o face cea mai importantă orchestră din lume? După părerea dvs., ce are ea
atât de extraordinar?
Bună întrebare! Este genul de mister pe care nu-l poți niciodată desluși: un grup extraordinar de oameni, o istorie extraordinară, un sunet special, o profunzime aparte a atenției față de sunet… este un grup remarcabil, ce pot spune mai mult de atât?
De ce postul de dirijor la Berliner Philharmoniker este cel mai
prestigios în lumea muzicală?
Ah, cred că… implică multă presiune. Dar este un instrument de lucru uimitor. Este o treabă uriașă să
îndrumi astfel de orchestre atât de mari, asemenea unor nave.
Când aţi început să lucraţi cu Berliner Philharmoniker aţi simţit că mai exista ceva din moştenirea muzicală a lui
Wilhelm Furtwängler?
Este un lucru interesant în privința acestor orchestre, fiindcă există o
istorie vie pe care sigur că o simți. L-am simțit pe Abbado, pe Furtwängler și
pe toți ceilalți. Și într-un fel este un lucru minunat, pentru că stai pe umeri
măreți. Există o anume memorie orchestrală, un ideal al sunetului, un ideal al
spiritului, care încă dăinuie. E foarte interesant.
La 25 de ani aţi devenit dirijor al Orchestrei Simfonice din
Birmingham şi aţi rămas acolo timp de optsprezece ani. În 2018, când veţi părăsi postul de la Berlin, se
vor fi împlinit alţi optsprezece ani. Veţi prelua apoi Orchestra Simfonică
din Londra. Care este sensul ascuns al acestor cicluri în cariera dumneavoastră
de dirijor?
Îmi place să rămân într-un singur loc mai mult timp, îmi place să am familii
muzicale. Pe de altă parte, cred că există o durată anume, care își are rostul
ei. Am fost norocos din acest punct de vedere, dar îmi place ideea de a sta mai
multă vreme cu un grup de oameni și de a ajunge să-I cunosc foarte bine.
Cu Orchestra Simfonică din Londra doriţi să abordaţi un repertoriu diferit
faţă de cel ales până acum?
Am încercat să abordez mereu un repertoriu cât mai larg. Toate
orchestrele mari au nevoie de schimbare. Dar, de fapt, în ultimii ani Orchestra
Simfonică din Londra a cântat foarte puțină muzică clasică timpurie, aproape
deloc muzică barocă, în schimb a cântat multă muzică franceză sau rusească. Așa
că doresc să lărgesc repertoriul, fiindcă oamenii sunt deschiși față de orice.
Revista „Diapason“ a alcătuit acum câteva luni o compilaţie cu cele mai
bune interpretări ale simfoniilor lui Beethoven. Dvs. aţi ales pentru Simfonia
a IX-a poate cea mai violentă variantă, cea a lui Wilhelm Furtwängler din 1942.
De ce?
Pentru că nu este doar o mărturie muzicală extraordinară, dar este și
genul de interpretare posibilă doar în anumite circumstanțe ale istoriei. Aș
spune că este destul de periculos să asculți așa ceva. O asemenea interpretare
nu apare foarte des, pentru că se poate simți disperarea pe care oamenii
încercau să o exprime prin simfonia lui Beethoven. Toate piesele mari au
diverse fațete, însă această interpretare este cu totul neobișnuită, fiindcă e
ca şi când ai privi drept în față adevărul groaznic.
Asistentul cărui dirijor din prima jumătate a secolului al XX-lea v-ar
fi plăcut să fiţi?
Al multora dintre ei. Dar,
desigur, l-aș alege pe Bruno Walter.
Aţi colaborat cu artişti români?
A trecut mult timp de atunci. Și aș spune că n-au fost mulți. România, în
ciuda Festivalului „Enescu“, pare mai degrabă o provincie muzicală a Europei.
Ce ar trebui să facă o ţară din estul Europei pentru a avea o viaţă
muzicală la fel de intensă ca aceea din Franţa sau Germania?
Cred că este nevoie de timp. Festivalul este un lucru important și sunt
sigur că va deveni tot mai cunoscut. Ceea ce știu este că venim într-o țară
foarte cultivată și iubitoare de muzică, iar acest lucru este minunat.
