de Luminița Paul
Anul 2014 a fost unul de argint și bronz pentru echipa
națională masculină de hochei a Suediei. Argint olimpic și bronz mondial, urme
de dezamăgire ascunse sub tricourile galben-albastre pe care se află, mândră,
emblema cu cele trei coroane. „Tre Kronor“, așa se numește team-ul
reprezentativ poate cel mai iubit în țara nordică. Înseamnă „Trei coroane“,
cele prezente pe scutul de arme al Regatului Suediei. Emblema națională. Un
simbol care a fost utilizat pentru prima dată pe echipamentul „naționalei“ de hochei
pe 12 februarie 1938, pe durata Campionatului Mondial găzduit de Praga. De
atunci, s-a transformat într-un supranume aureolat de prestigiu.
Pentru că Suedia e considerată, cu argumente valabile, una
dintre marile puteri ale hocheiului mondial, membră a grupului „Big Seven“,
alături de Canada, Rusia, SUA, Cehia, Slovacia și Finlanda. Națiunile care, de
zeci de ani, și-au împărțit marile onoruri ale acestui sport, la edițiile
Jocurilor Olimpice de iarnă și ale Campionatelor Mondiale. Un sport a cărui
istorie pornește în Suedia la începutul anilor 1920. Derivat din bandy, cea
mai populară disciplină de iarnă din țara scandinavă, a început să capete tot
mai mare popularitate, mai ales după ce s-a produs prima participare olimpică,
la JO de la Anvers, chiar în 1920. Pe atunci nu existau ediții de iarnă,
acestea au apărut abia din 1924 (Chamonix). Suedia a fost între cele 7 echipe naționale
prezente la ediția inaugurală și de atunci nu a lipsit aproape de la nici un
turneu final olimpic. Excepțiile au fost două Olimpiade: Los Angeles 1932, o
ediție ciudată, cu numai patru „naționale“ participante, și Innsbruck 1976.
Anii ’20 au deschis drumul, iar în 1922, începând cu luna
martie, s-a disputat pentru prima dată campionatul suedez, după ce s-a creat
Asociația Națională. Un campionat care a avut, de-a lungul anilor, diverse
sisteme de desfășurare, a fost dominat pe perioade mai scurte sau mai lungi de
unele echipe – IK Gota în anii ’20-’30, Djugarden în anii ’50-’60, Brynas IF în
anii ’70 –, a numărat când 16 participante, când 10 sau 12, dar mereu a produs
jucători excepționali, mulți dintre ei solicitați să evolueze peste Ocean, în
NHL, campionatul nord-american, considerat cel mai tare din lume.
Lars-Goran Nilsson, spre exemplu, acum în vârstă de 70 de ani, a fost vedeta lui Brynas IF în campionatul 1975-1976, când a cucerit titlul. Stângaciul a înscris 53 de puncte în sezonul regulat și alte patru în tot atâtea meciuri din playoff. În ciuda acelei demonstrații de forță, constanță și îndemânare, el nu a ajuns în NHL. A reușit s-o facă însă Anders Steen, de la Färjestad, după ce a marcat 46 de puncte în 36 de meciuri în 1979-1980. Și asta chiar dacă echipa sa n-a atins nici măcar playoff-ul! Steen a obținut un contract avantajos la Winnipeg Jets, însă nu s-a adaptat în America și, după doar un sezon, a revenit în Suedia. Mai bine a fost pentru Bo Berglund, de la Djugarden, transferat la Quebec Nordiques. El a rămas trei ani în campionatele nord-americane, NHL și AHL, deschizând un drum larg, glorios pentru mulți alți jucători suedezi care aveau să evolueze acolo. Deja la finalul anilor ’80 liga suedeză devenise un furnizor prețios de jucători pentru NHL.
Un deceniu mai târziu, gemenii identici Henrik și Daniel
Sedin își făceau debutul la Modo Ornkoldsvik. Ei urmau să devină doi dintre cei
mai valoroși hocheiști ai Suediei din toate timpurile. În 2000, s-au mutat la
Vancouver Canucks și și-au extins faima la nivel mondial. Nu doar ei au
provenit însă de la Modo, ci și Peter Forsberg, cel care e considerat
hocheistul suedez cu cel mai mare succes de-a lungul timpului. Dublu campion
olimpic, dublu campion mondial, de două ori învingător în Cupa Stanley cu Colorado
Avalanche, acum în vârstă de 41 de ani, el e membru al clubului Triple Gold și
singurul suedez care a câștigat cele trei competiții de câte două ori. Ce
înseamnă pentru el însă să joace pentru echipa națională? „Când ești pe gheață
în tricoul reprezentativei și se cântă imnul, ai de fiecare dată un sentiment
incredibil. Ești acolo și știi că ai făcut tot ce ai putut mai bine pentru țara
ta. Că ai cucerit medalia de aur. E o senzație unică, grozavă, inegalabilă“,
spunea Forsberg, gândindu-se la cele patru titluri majore pe care le-a câștigat
pentru Tre Kronor.
Același discurs, unul sincer, nefardat și lipsit de ipocrizie,
se aude și din partea altor internaționali suedezi. „Să fii capabil să faci
parte dintr-un grup mic care joacă și își reprezintă țara e ceva cu adevărat
special. Pentru mine e important să port tricoul Tre Kronor, sunt foarte
mândru de asta“, dezvăluie Gabriel Landesko (22 de ani, Colorado Avalanche),
unul dintre cei mai tineri componenți ai „naționalei“, al cărui tată a fost și
el hocheist.
Lars Nicklas
Backstroem, 27 de ani, membru al echipei naționale la Soci 2014, dar și al
celei din NHL Washington Capitals, spune: „Când ești mic, visezi, abia aștepți
să joci în prima divizie suedeză și pentru echipa națională. Să fii la Jocurile
Olimpice pentru țara ta e ceva magic, imposibil de descris acest sentiment“.
Pentru el, însă, JO de la Soci au adus o dublă dezamăgire: nu doar ratarea de
către Suedia a titlului, ci și imposibilitatea de a juca în finală. Depistat
pozitiv la un antialergic care conținea pseudoefedrină, el a fost împiedicat de
regulamentul antidoping să evolueze în ultimul act, meciul cel mai important.
Medalia de argint i-a fost acordată, însă, după ce Comitetul Internațional
Olimpic a emis o decizie în acest sens pe 14 martie anul trecut.
Ar fi fost altceva cu Backstroem pe gheață în fața Canadei?
„Finala e cel mai greu meci din turneu“, explica legendarul Daniel Sedin, unul
dintre gemenii de aur, ajuns la 34 de ani și încă extrem de puternic și de
valoros. „Și canadienii, dar și noi am fost mai buni de la o partidă la alta“.
Până la urmă, „naționala“ Frunzei de Arțar s-a impus cu 3-0, păstrându-și
titlul cucerit în 2010, la Vancouver.
Suedezii sunt însă campionii olimpici ai ediției din 2006, de la Torino. Cu victorii de 6-2 în sferturile de finală cu Elveția și 7-3 în fața cehilor în semifinale, ei i-au depășit în ultimul act pe rivalii nordici, Finlanda, cu 3-2. Au cucerit, de asemenea, titlul la JO din 1994, la Lillehammer. La Campionatele Mondiale, medaliile de aur sunt mult mai multe, 9, prima obținută în 1953, cea mai recentă în 2013.
Pentru că hocheiul continuă să fie iubit fierbinte în
Suedia. Nu e copil care să nu fi pășit măcar o dată pe gheață, cu patinele în
picioare, visând să poarte într-o zi tricoul galben-albastru al Tre Kronor.
Liga Suedeză de Hochei, SHL, a strâns în sezonul 2013-2014 un total de
1.974.388 de spectatori, număr impresionant pentru o țară a cărei populație
este de 9,7 milioane de locuitori. Media audienței pe meci, 5.983 de
spectatori, a fost întrecută doar de cea a partidelor din campionatul național
de fotbal. Nu e de mirare, însă: fotbalul e considerat sportul-rege. Deși în
Suedia e detronat câteodată de hochei. Mai ales când jucătorii Tre Kronor se
întorc de la Jocuri Olimpice și Campionate Mondiale cu medalii prețioase
atârnate la gât.
PALMARESUL ECHIPEI NAȚIONALE A SUEDIEI
Jocuri Olimpice
2
medalii de aur (1994, 2006)
3
medalii de argint (1928, 1964, 2014)
4
medalii de bronz (1952, 1980, 1984, 1988)
Campionate Mondiale
9
medalii de aur (1953, 1957, 1962, 1987, 1991, 1992, 1998, 2006, 2013)
17
medalii de argint (1947, 1951, 1963, 1967, 1969, 1970, 1973, 1977, 1981, 1986,
1990, 1993, 1995, 1997, 2003, 2004, 2011)
16
medalii de bronz (1954, 1958, 1965, 1971, 1972, 1974, 1975, 1976, 1979, 1994,
1999, 2001, 2002, 2009, 2010, 2014)
